Blog-uri eLogos

Un virus și mai periculos, care orbește și tâmpește: Trumpofobia

download - Copie

‘ alt=”Donald Trump critică banca centrală americană. Moneda euro este devalorizată” class=”attachment-large size-large wp-post-image lazyloaded” v:shapes=”_x0000_i1025″>

Autor: Adrian Pătrușcă29 mai 2020

De la începutul pandemiei, Donad Trump este cel mai criticat om de pe planetă. Nu că înainte ar fi fost altfel. Dar această isterie împiedică să i se vadă meritele uriașe.

Un editorial de Nicolas Lecaussin, directorul Institutului francez pentru Cercetări Economice și Fiscale, pentru Le Figaro.

Toată lumea este de acord: Trump însuși le oferă multă muniție dușmanilor săi, dacă ar fi să vorbim doar despre postările sale pe Twitter, compulsive și adesea contradictorii.

Dar este acesta un motiv să spui orice îți vine la gură despre el? Fără a mai vorbi de „fake news”-urile care îl au ca subiect, trecând în același timp sub tăcere faptele care pledează categoric în favoarea lui.

Sfârșitul lui februarie. Începe să se înțeleagă că coronavirusul este foarte periculos, că pandemia se răspândește cu rapiditate și că nici un tratament nu reușește să vindece bolnavii.

Un zvon este preluat este preluat de toată presa foarte serioasă: președintele Trump ar fi plătit un miliard de dolari laboratorului german CureVac (Tübingen) pentru a beneficia de exclusivitatea (sic!) unui tratament sau vaccin împotriva virusului.

Casa Albă și laboratorul dezmint categoric. De atunci, nici o știre despre miliard și vaccin…

La începutul lui martie, mai multe organe de presă au revenit la atac: Casa Albă și președintele Trump ar fi ordonat confiscarea a milioane de măști pe mai multe aeroporturi europene. Reluată în buclă, informația a făcut multă vâlvă. Doar că era falsă…

La jumătatea lui aprilie, o altă informație acuzatoare: testele de coronavirus ar fi într-o uriașă întârziere în Statele Unite din cauza administrației. În realitate, tocmai pentru a accelera lucrurile, a fost operată o descentralizare: statele au primit de la FDA (Food and Drug Administration) dreptul de a face testările sub propria autoritate, bazându-se pe laboratoarele locale, fără nici o altă formalitate.

La vremea respectivă, Statele Unite erau deja țara care realizase cele mai multe teste, în cifră absolută (5 milioane).

24 aprilie. O altă știre se răspândește cu viteza fulgerului și presa se amuză: președintele Trump ar fi afirmat într-o conferință de presă că „americanii trebuie să-și injecteze apă clorinată și să se expună la ultraviolete pentru a scăpa de coronavirus”.

Cuvintele sale pot fi auzite, într-o înregistrare video de vreo douăzeci de secunde, postată online ca dovadă. Unii oameni de știință, unii politicieni, din Statele Unite, din Marea Britanie și de aiurea, îngrijorați, au implorat populația să nu bea apă clorinată.

Foarte mulți au fost cei care s-au repezit cu capetele înainte în ceea ce au prezentat drept uluitoarele elucubrații ale „doctorului Trump”. Fără a se mai osteni să meargă la sursă. Sursa era, pur și simplu, acea conferință de presă a lui Donald Trump, în integralitatea ei, nu doar cele câteva secunde care circulau pe online.

Directorul pentru știință și tehnologie din Departamentul Securității Interne, Bill Bryan, făcuse aluzie la diverși dezinfectanți capabili să ucidă virusul în 30 de secunde, pe suprafețe. Atunci, Trump a pus întrebarea: ar fi posibil să se descopere un procedeu pentru introducerea în corp a unei substanțe care, din punct de vedere medical, să acționeze ca un dezinfectant?

La sfârșitul conferinței de presă, un ziarist, Jonathan Karl, de la ABC, este cel care întreabă dacă se poate injecta un dezinfectant sau apă clorinată în corpul unui pacient infectat. Bill Bryan și Trump au respins, fără echivoc, această idee.

Dar tentația a fost atât de mare și simplă  – uneori este de ajuns o traducere ușor tendențioasă – pentru a transforma niște vorbe în elucubrații.

De asemenea, Trump a sugerat utilizarea ultravioletelor, pe care le consideră foarte eficiente pentru neutralizarea virusului. Cum acest efect este cunoscut și a fost dovedit asupra organismelor patogene, batjocurile au fost restul de rapid înăbușite. Totuși, directorul unui laborator (Aytu BioScience) a fost cenzurat de presa locală pentru că a îndrăznit să confirme efectele ultravioletelor în interiorul corpului.

Majoritatea comentatorilor americani și străini se încăpățânează să-l atace pe Trump, însă se arată mult mai indulgenți față de Democrați. Cine a ironizat-o pe Nancy Pelosi, președinta Camerei Reprezentanților, când, pe 24 februarie, s-a plimbat prin Chinatown, în San Francisco, invitând lumea să vină acolo, pentru a dovedi că virusul nu este un pericol?

Trump a interzis pe 1 februarie zborurile din China, măsură care, după unii, a salvat California.

Pe 25 februarie, Democrații au participat la o dezbatere în cadrul alegerilor primare, în Carolina de Sud, fără să-și facă griji de coronavirus.

Câți corespondenți străini din Statele Unite au vorbit despre acuzațiile de agresiune sexuală la adresa candidatului Democrat Joe Biden? Chiar și în America, New York Times a așteptat 19 zile înainte de a scrie.

Amintiți-vă, în septembrie 2018, judecătorul Kavanaugh a fost pus la zid peste tot și imediat când i s-au adus acuzații similare.

Joe Biden afirma atunci că „la o femeie, chiar dacă nu își amintește totul, miezul a ceea ce spune nu poate fi decât adevărat”. Astăzi, același Biden nu vede în afirmațiile femeii care îl acuză decât „alegații complet fanteziste”.

La fel ca Hillary Clinton, care spunea în septembrie 2016 că „jumătate dintre susținătorii lui Trump” ar trebui plasați în „categoria jalnicilor”, Joe Biden tocmai i-a împărțit de pe alegătorii negri în „buni” (care votează cu el) și „răi”.

Se poate paria fără nici un risc că dacă Trump ar fi făcut asemenea afirmații, lumea presei ar fi dat în clocot de indignare. Însă Biden a făcut chipurile o gafă, potrivit atașaților de presă ai candidatului Democrat, afirmație pe care cea mai mare parte a comentatorilor au admis-o, adăugând chiar că ar fi fost vorba de o glumă și că adevăratul „rasist” este Trump.

Pe de altă parte, cine a vorbit despre Cares Act (Coronavirus Aid, Relief and Economic Security)? Cine a semnalat eliminările de norme și reglementări – cu sutele în ultimele două luni – pentru a facilita lupta împotriva virusului?

Când administrația răspunde la o criză gravă prin dereglementare și descentralizare, acest fapt este, potrivit experților, un fenomen total inedit. Prea straniu pentru ca în Franța și în alte părți (unde criza a fost folosită, dimpotrivă, pentru întărirea autorității statului – n.r.) să i se înțeleagă anvergura.

Câți comentatori, pe de altă parte, au menționat ultimele dezvăluiri care infirmă faimoasele acuzații de complicitate între echipa lui Trump Rusia cu ocazia alegerilor din 2016? Democrații știau că erau false, aflăm acum. Așadar, au mințit în toată această perioadă.

În special Adam Schiff, președintele Comisiei pentru Informații din Cameră, care nu a încetat să susțină că cele 57 de depoziții pe care le avea în posesie sunt zdrobitoare la adresa președintelui Trump. Din păcate pentru Schiff, ele au fost desecretizate și făcute publice pe 11 mai: nu conțin nici o acuzare la adresa lui Trump și a echipei sale.

S-a mai aflat, grație publicării mai multor mesaje ale FBI, că această instituție și fostul ei director, James Comey, s-au încăpățânat să-l ancheteze pe fostul consilier pentru securitate națională al lui Trump, Michael Flynn, deși știau că este nevinovat. Însă „trebuia demis” pentru a-l discredita pe noul președinte.

Se mai știe și că 39 de personalități politice Democrate și înalți funcționari au fost informați, ba chiar implicați, despre/în ancheta FBI împotriva echipei lui Trump și în special a lui Flynn. Acest lucru, încă din noiembrie 2016, deci înainte de schimbarea administrației la Casa Albă.

Printre aceste personalități figurează Joe Biden, actualul candidat la prezidențial. Așadar, este puțin probabil ca fostul președinte Obama să nu fi știut nimic despre această afacere, care riscă să ia proporții considerabile, deoarece acum nu mai există nici o îndoială în privința intenției deliberate a Democraților de a-l compromite pe Trump cu orice preț.

Bineînțeles, Trump poate fi criticat. Însă într-un mod temeinic și argumentat, nu isteric. La anumiți obsedați, el este o țintă unică: sunt asemenea cailor care poartă ochelari pentru a nu se lăsa distrași de altceva în afara obiectivului.

Aceștia sunt victime ale unui virus cu mult mai grav decât cel al COVID-19: cel al Trumpofobiei. El îi împiedică nu doar să raționeze ci și, pur și simplu, să informeze.

Acest virus este hrănit, așa cum scria foarte bine Jean-François Revel în „Obsesia antiamericană”, de un „resentiment irațional” și de un militantism ideologic.

https://wordpress.com/read/feeds/26843462/posts/2733321292

B a r z i l a i – e n – D a n

(Adăugat initial de Viorel Ardelean)
  15 accesări
  0 comentarii
15 accesări
0 comentarii

Alte rubrici din studiu

Știai că?

Pe Ilie nu îl întâlnim numai în Vechiul Testament. El apare și în Noul Testament, pe Muntele Măslinilor, când
stă de vorbă cu Isus, care era însoțit de Petru și de Ioan. Însă nici Ilie nu era singur; el era însoțit de Moise. Isus le-a zis ucenicilor care erau cu El să nu spună nimănui despre această întâlnire, decât la moartea Sa. Scena aceasta apare în trei dintre cele patru evanghelii, cu mici deosebiri, demonstrând că ea a fost un eveniment foarte important în viața și lucrarea lui Isus.

Dumnezeu a avut cu siguranță multă grijă de Ilie, iar la încheierea lucrării lui, l-a luat de pe pământ, ca să fie cu El în ceruri.

Cu alți ochi

„Dumnezeu are grijă de lumea pe care a creat-o, de la formarea unei națiuni și până la căderea unei vrăbii. Totul se află sub privirea atentă a grijii Sale providențiale, de la numărul zilelor vieții noastre până la numărul  firelor de păr pe care le avem pe cap.” – Ken Gire, scriitor și vorbitor american contemporan

(Adăugat initial de Compa)
  23 accesări
  0 comentarii

Drept de autor

© http://studiu-biblic.ro

23 accesări
0 comentarii

Apocalipsa 17 B Căderea Babilonului religios / Apocalipsa 17 – Istoria celor două cetăți: Babilon și Ierusalim

download - Copie

Apocalipsa 17 B Căderea Babilonului religios

Apocalipsa 17b – Biserica catolică nu este „Babilonul cel Mare din Apocalipsa!

Așteptați până la ora 19:30 (Pacific Time)

M-am săturat să-i aud pe unii spunând că Biserica catolică (sau ortodoxă) este Babilonul cel Mare din Apocalipsa! O fi ea o biserică bolnavă, cum au fost cele din Noul Testament și celelalte de atunci încoace, dar nu este o biserică apostată. Și iată de ce …

+++

Identitatea Babilonului religios

Unii cred că „Babilonul religios“ este religia catolică. Nu împărtășesc această convingere din două motive.

În Apocalipsa 17 ni se vorbește despre o religie cu care au curvit împărații pământului. Aceasta include toată istoria omenirii, iar catolicismul nu se califică pentru această definiție.

„Cu ea au curvit împăraţii pământului şi locuitorii pământului s-au îmbătat de vinul curviei ei!“ (Apoc. 17:2).

Al doilea motiv este că Babilonul religios va fi religia lui Antichrist, fără nici o asemănare cu creștinismul. Ea va aparem așa cum precizează apostolul Pavel „după lepădarea de credință“. Apostazii locale și parțiale au mai fost dar, va exista o apostazie totală și definitivă, în care orice urmă de creștinism adevărat va fi înlăturat:

„ … să nu vă lăsaţi clătinaţi aşa de repede în mintea voastră şi să nu vă tulburaţi de vreun duh, nici de vreo vorbă, nici de vreo epistolă ca venind de la noi, ca şi cum ziua Domnului ar fi şi venit chiar. Nimeni să nu vă amăgească în vreun chip, căci nu va veni înainte ca să fi venit lepădarea de credinţă şi de a se descoperi omul fărădelegii, fiul pierzării, potrivnicul care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte „Dumnezeu”, sau de ce este vrednic de închinare. Aşa că se va aşeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu“ (2 Tesal. 2:2-4).

Asta nu înseamnă că nu există elemente de păgânism străvechi în catolicism. Dimpotrivă!

În cea mai adâncă decădere a ei, Biserica catolică a ajuns într-adevăr ca o religie păgână, dar n-a fost și nu este o religie păgână. În ea însă au pătruns, ca în toate celelalte religii, elementele unei „proto-religii” cu originea, ați ghicit, în … Babilon.

Iată ce ne spune John Walvoord, în comentariul său asupra cărții Apocalipsa:

„Mulți scriitori notează faptul că multe ritualuri păgâne, necurate ale Babilonului s-au strecurat în biserica primară, iar mai târziu au fost încorporate în Romano-Catolicism (și Ortodoxie) , de care Protestantismul s-a separat în Evul Mediu.

Texte străvechi din surse extrabiblice indică faptul că soția lui Nimrod, cel care a întemeiat cetatea Babilon, a devenit conducătoarea unei mișcări mistice numite „misterele babiloniene”, care constau în ritualuri religioase secrete. Femeia aceasta, cunoscută sub numele de Semiramis, a ajus mare preoteasă idolatră. Se spune că ea ar fi născut un fiu pe care l-ar fi conceput în chip miraculos.

Acest fiu, numit Tamuz, a fost considerat salvatorul poporului său, un fel de precursor fals al lui Mesia, presupus a fi împlinirea promisiunii făcute de Dumnezeu lui Eva:

„Vrăjmășie voi pune între tine și femeie, între sămânța ta și sămânța ei. Aceasta îți va zdrobi capul, și tu îi vei zdrobi călcâiul” (Geneza 3:15).

Elementele acestei legende babiloniene au fost încorporate în ritualurile religioase din câteva din marile religii ale lumii. Imaginea mamei, regină a cerului, ținând un fiu în brațe este întâlnită în toată lumea antică și a fost introdusă în practici cu semnificația curățirii de păcat.Cu toate că ritualurile practicate în falsa religie a Babilonului erau mult diferite de la o cetate la alta, aproape în fiecare loc exista un ordin de preoți care se închinau mamei și copilului, practicau stropirea cu apă sfântă și au înfințat un ordin al fecioarelor care să practice prostituția religioasă. Despre Tamuz, fiul, se spune că a fost ucis de o fiară sălbatică și apoi a fost readus la viață, ceea ce, evident, este o imitație satanică care anticipează învierea lui Christos.

egyptian

Religia Babilonului nu este descrisă expres în Biblie, dar avem refetințe clare la conflictul dintre adevărata credință și această pseudoreligie. Profetul Ezechiel s-a ridicat să protesteze din partea lui Dumnezeu față de ceremonia bocirii lui Tamuz:

„Și mi-a zis: „Vei mai vedea și alte urâciuni mari, pe care le săvârșesc ei!” Și m-a dus la intrarea porții Casei Domnului dinspre miază-noapte și iată că acolo stăteau niște femei care plângeau pe Tamuz” (Ezechiel 8:13-14).

Ieremia condamnă practica păgână a facerii de turte în cinstea împărătesei cerului și de a arde tămâie în cinstea ei:

„Nu vezi ce fac ei în cetățile lui Iuda și pe ulițele Ierusalimului? Copiii strâng lemne, părinții aprind focul, și femeile frământă plămădeala, ca să pregătească turte împărătesei cerului, și să toarne jertfe de băutură altor dumnezei, ca să Mă mânie” (Ieremia 7:17-18).

„Nu te vom asculta în nimic din cele ce ne-ai spus în Numele Domnului. Ci voim să facem cum am spus cu gura noastră, și anume: să aducem tămâie împărătesei cerului, și să-i turnăm jertfe de băutură, cum am făcut, noi și părinții noștri, împărații noștri și căpeteniile noastre, în cetățile lui Iuda și în ulițele Ierusalimului. Atunci aveam pâine de ne săturam, eram fericiți, și nu treceam prin nici o nenorocire! Dar, de când am încetat să aducem tămâie împărătesei cerului, și să-i turnăm jertfe de băutură, am dus lipsă de toate, și am fost nimiciți de sabie și de foamete…” ÎDe altfel, când aducem tămâie împărătesei cerului și-i turnăm jertfe de băutură, oare fără voia bărbaților noștri îi pregătim noi turte ca s-o cinstim făcându-i chipul, și-i aducem jertfe de băutură?” …

Așa vorbește Domnul, Dumnezeul lui Israel: „Voi și nevestele voastre ați mărturisit cu gurile voastre și ați împlinit cu mâinile voastre ce spuneți: „Vrem să împlinim juruințele pe care le-am făcut, să aducem tămâie împărătesei cerului, și să-i turnăm jertfe de băutură!” (Ieremia 44:17-19,25).

Pentru cei care privesc cu atenție, închinarea către Baal, foarte răspândită la popoarele Canaanului, a fost o altă formă a aceleași religii a misterelor originară în babilon. Baal este echivalentul perfect al lui Tamuz. Mai toate religiile antice conțin elementele „Tainelor” din religia babiloniană. Europa a fost fascinată de „Mitraism” o religie a acestor „taine” care a lăsat urme adânci în practicile și ritualurile catolicismului și ortodoxiei.

Pe vremea bisericilor din primul secol, cultul misterelor Babilonului ajunsese și în Pergam, locul uneia din cele șapte biserici ale Asiei (Apocalipsa 2:12-17).

Probabil că mulți v-ați întrebat de ce episcopii și cardinalii catolici poartă pe cap acele turnuri asemănătoare cu niște capete de pește.

dagon1

Ei bine, marii preoți ai cultului babilonian purtau pe cap coroane în formă de cap de pește, ca o recunoașterea lui Dagon, zeul pește. Acești mari preoți se numeau „păzitori ai podului”, adică ai pasajului de trecere dintre oameni și satan, titlu imprimat pe aceste coroane. Echivalentul roman al acestui titplu, „Pontifex Maximus”, a fost folosit de Cezar Augustus și de împărații romani de mai târziu, dar a fost adoptat și ca titlu al episcopului Romei. În primele secole de existența ale bisericii din Roma, confuzia a crescut la cote incredibile. S-a încercat combinarea unor elemente ale religiei misterelor din Babilon (Mitraismul) cu credința creștină. Rezultatul n-a fost încreștinarea păgânismului, cum s-a dorit, ci păgânizarea creștinismului, cum vedem astăzi. Confuzia amalganului de atunci este prezentă și astăzi. Apostazia, vizibilă astăzi în forma ei latentă, va înflori în forma ei finală în vremea acestei „superbiserici” care se pare că va înghiți toate formele religioase după răpirea adevăratei Biserici la cer.

„Babilonul cel mare” va fi ceea ce „turnul din Șinear” a fost încă de la început: o încercare de spiritualitate pervertită, un asalt ilicit al lumii cerești, prin mijloace contaminate de Satan și îngerii lui căzuți.

Apostolul Pavel scrie lămurit că religiile păgâne sunt demonice:

„Dimpotrivă, eu zic că ce jertfesc Neamurile, jertfesc dracilor, și nu lui Dumnezeu. Și eu nu vreau ca voi să fiți în împărtășire cu dracii” (1 Corinteni 10:20).

Curva cea mare reprezintă spiritualitatea pervertită a celor care, dorind să recâștige paradisul pierdut al cerului, sunt gata să facă pact cu orice forță supranaturală care le promite obținerea acestui deziderat.

Ultima religie a lumii nu va fi „catolicismul corupt”, ci religia Babilonului, un sincretism de religii foarte variate, toate încercări de a lua legătura cu ființe supranaturale „amabile” și gata să ne călăuzească pașii pe calea „îndumnezeirii”.

Catolicismul nu mai face astăzi mulți convertiți. Se înmulțesc însă cu grămada adepții a tot felul de religii prin care oamenii iau legătura cu „ființe extraterestre, cu entități angelice și cu reprezentanți ai unor civilizații care spun că veghează de mii de ani asupra noastră și ne dirijează evoluția”.

Iată mărturia uimitoare a unei prințese dintr-una din casele regale ale Europei:

„Prințesa Norvegiei, Martha Louise, a declarat că deține puteri supranaturale și că poate învăța oamenii cum să comunice cu îngerii, informează bbc.co.uâ. Fiica regelui Harald și a reginei Sonja a făcut acest anunț pe un site, unde a mai spus că intenționează să deschidă un nou centru de terapie alternativă. Prințesa, în vârstă de 35 de ani, a mai declarat că încă din copilărie putea să citească gândurile și sentimentele oamenilor și că a reușit să intre în contact cu îngerii prin intermediul cailor.

Martha Loise, care are pregătire de psihoterapeut, a mai spus că întotdeauna a fost interesată de tratamentele alternative. Cei care vor veni să studieze la centrul ei, vor învăța cum să „creeze miracole” în viața lor și cum să utilizeze puterile îngerilor lor. Prințesa descrie îngerii ca fiind „niște forțe care ne înconjoară, care ne dau resursele necesare și ne ajută în tot ceea ce facem pe parcursul vieții”.

„Totul s-a întâmplat pe vremea în care aveam grijă de cai. Atunci am reușit să vorbesc cu îngerii. De abia mai târziu am înțeles cât de important este pentru mine acest dar și vreau să îl împărtășesc și altor oameni”, a mai declarat Martha Loise.

Cursul prințesei se desfășoară pe o perioadă de trei ani și va costa 4150 de dolari pe an (HotNews.ro, S.B., 25 iulie 2007).

Catolicismul, oricât de corupt și greșit ar fi el, mai este încă o religie care-L proclamă pe Isus Christos ca Domn. Înainte de cea de a doua venire a lui Christos, împreună cu apariția „omului fărădelegii” se va produce și tragica „lepădare de credință”:

„Cât privește venirea Domnului nostru Isus Christos și strângerea noastră laolaltă cu El, vă rugăm, fraților, să nu vă lăsați clătinați așa de repede în mintea voastră, și să nu vă tulburați de vreun duh, nici de vreo vorbă, nici de vreo epistolă, ca venind de la noi, ca și cum ziua Domnului ar fi și venit chiar.

Nimeni să nu vă amăgească în vreun chip, căci nu va veni înainte ca să fi venit lepădarea de credință, și de a se descoperi omul fărădelegii, fiul pierzării, potrivnicul, care se înalță mai presus de tot ce se numește „Dumnezeu”, sau de ce este vrednic de închinare. Așa că se va așeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu” (2 Tesal. 2:1-4).

Apostazii mai mici sau mai mari, mai banale sau mai spectaculoase s-au petrecut în toate veacurile. Nu despre ele vorbește apostolul Pavel. Un alt loc în care apostolul Pavel vorbește despre vremea „apostaziei” este 1 Timotei 4:1-2, unde apostolul adaugă câteva detalii:

„Dar Duhul spune lămurit că în vremurile din urmă, unii se vor lepăda de credință, ca să se alipească de duhuri înșelătoare și de învățăturile dracilor, abătuți de fățărnicia unor oameni care vorbesc minciuni, însemnați cu fierul roșu în însuși cugetul lor”.

Soarta Babilonului religios

Este interesant că apostolul Ioan s-a mirat mult când a văzut-o pe femeia îmbătată de sângele sfinților și de sângele martirilor (mucenicilor) lui Isus. Mirarea lui ilustrează mirarea noastră. Dumnezeu este însă gata să explice și să ne spună clar ce se va întâmpla cu ea:

„Şi am văzut pe femeia aceasta îmbătată de sângele sfinţilor şi de sângele mucenicilor lui Isus. Când am văzut-o, m-am mirat minune mare. Şi îngerul mi-a zis: „De ce te miri? Îţi voi spune taina acestei femei şi a fiarei care o poartă şi care are cele şapte capete şi cele zece coarne“ (Apoc. 17:5-7).

Existența ei este legată de apariția „fiarei“ descrisă deja în Apocalipsa 11:7 și 13:1. Este teribila fiară a patra din viziunile profetului Daniel, „nespus de grozav de înspăimântătoare și de puternică“ pe care am identificat-o deja cu Imperiul Roman. Intrat într-o adormire după primele secole de creștinism, prima fază a Imperiului roman aținut aproximativ 1.000 de ani, din 753 î.Ch. până în 476 d.Ch.

După această aparentă moarte, Imperiul Roman revine în cea de a doua lui formă prin parafarea Europei Unite cu semnarea tratatului de la Maastricht în anul 1993. Semnatarii noii Constituții europene s-au grăbit să scoată din textul ei orice referinre la trecutul sau prezentul creștin al continentului. Era normal, această formă politică este insuflată de Satan însuși:

„Fiara pe care ai văzut-o era şi nu mai este. Ea are să se ridice din Adânc şi are să se ducă la pierzare. Şi locuitorii pământului ale căror nume n-au fost scrise de la întemeierea lumii în cartea vieţii se vor mira când vor vedea că fiara era, nu mai este, şi va veni (Apoc. 17:8-9).

Îngerul leagă reapariția fiarei de spațiul geografic al celor șapte coline (referință tradițională pentru Roma):

„Aici este mintea plină de înţelepciune. – Cele şapte capete sunt şapte munţi pe care şade femeia. Sunt şi şapte împăraţi: cinci au căzut, unul este, celălalt n-a venit încă şi, când va veni, el va rămâne puţină vreme.  Şi fiara, care era şi nu mai este, ea însăşi este al optulea împărat: este din numărul celor şapte şi merge la pierzare“ (Apoc. 17:10-11).

Îngerul îi spune lui Ioan, care trăia întemnițat de prima formă a Imperiului Roman, că acest Imperiu va reveni în viitor sub forma unei confederații de zece unități administrative:

„Cele zece coarne pe care le-ai văzut sunt zece împăraţi care n-au primit încă împărăţia, ci vor primi putere împărătească timp de un ceas împreună cu fiara“ (Apoc. 17:12)

Peste ele îl vor întrona pe Antichristul obraznic care se va lupta pe față cu Dumnezeu:

„Toţi au acelaşi gând şi dau fiarei puterea şi stăpânirea lor. Ei se vor război cu Mielul, dar Mielul îi va birui, pentru că El este Domnul domnilor şi Împăratul împăraţilor. Şi cei chemaţi, aleşi şi credincioşi care sunt cu El, de asemenea, îi vor birui” (Apoc. 17:13-14).

Înainte de a pieri în lupta cu Mielul, antichristul, fiara, Satan va face însă ceva: va distruge orice formă de religie pentru că se va declara pe sine drept Dumnezeu, atunci când va intra în Templul de la Ierusalim:

17-16_fiara pe femeie

„Apoi mi-a zis: „Apele pe care le-ai văzut, pe care şade curva, sunt noroade, gloate, neamuri şi limbi. Cele zece coarne pe care le-ai văzut şi fiara vor urî pe curvă, o vor pustii şi o vor lăsa goală. Carnea i-o vor mânca şi o vor arde cu foc. Căci Dumnezeu le-a pus în inimă să-I aducă la îndeplinire planul Lui: să se învoiască pe deplin şi să dea fiarei stăpânirea lor împărătească, până se vor îndeplini cuvintele lui Dumnezeu. Şi femeia pe care ai văzut-o este cetatea cea mare, care are stăpânire peste împăraţii pământului” (Apoc. 17:15-18).

Religiile idolatre vor fi înlăturate pentru a putea face loc cultului Satanei.Paradoxal, orgoliul Satanei va pune capăt tuturor formelor de religie păgâne. Măștile vor cădea și Satan va cere tuturor să i se închine pe față.

Capitolul următor, Apocalipsa 18, ne va arăta cum va distruge Isus Christos Babilonul politic al fiarei.

https://barzilaiendan.com/2020/03/20/apocalipsa-18-prabusirea-babilonului-cel-mare/

Apocalipsa 17 – Istoria celor două cetăți: Babilon și Ierusalim

Apocalipsa 17 – Istoria celor două cetăți: Babilon și Ierusalim

Ce poate urma după acel: „S-a isprăvit!“ (Apoc. 16:17) rostit cu glas tare de Dumnezeu în Templul Său?  Urmează să ne urcăm puțin mai sus la o perspectivă profetică mai înaltă și să aruncăm o privire integratoare asupra istoriei lumii.

Capitolele 17, 18, 19 și 20 conțin deznodământul istoriei. Reluând această perioadă din perspectiva panoramei profetice, …

image

Apocalipsa 17 – Istoria celor două cetăți: Babilon și Ierusalim

(Adăugat initial de Viorel Ardelean)
  22 accesări
  0 comentarii
22 accesări
0 comentarii

[luni, 25 mai]

Citește Textul-cheie de săptămâna aceasta.

„«Vei bea apă din pârâu și am poruncit corbilor să te hrănească acolo.» El a plecat și a făcut după cuvântul Domnului. S-a dus și s-a așezat lângă pârâul Cherit, care este în fața Iordanului. Corbii îi aduceau pâine și carne dimineața și pâine și carne seara, și bea apă din pârâu.” (1 Regi 17:4-6)

Îți dai seama de cât curaj a avut nevoie Ilie ca să meargă înaintea regelui lui Israel și să îi spună că nu va mai ploua până când el, regele, împreună cu toată națiunea nu vor renunța la calea lor păcătoasă? Dumnezeu i-a spus să facă acest lucru, iar Ilie a ascultat. Dumnezeu l-a ocrotit de Ahab, iar mai târziu i-a ascultat rugăciunea pentru ploaie. Nu l-a dezamăgit niciodată. Mulțumește-I lui Dumnezeu pentru ocaziile când te-a ajutat, chiar dacă nu la fel de spectaculos ca pe Ilie. Scrie motivele de mulțumire sub forma unei rugăciuni.

(Adăugat initial de Compa)
  20 accesări
  0 comentarii

Drept de autor

© http://studiu-biblic.ro

20 accesări
0 comentarii

[joi, 21 mai]

Profetul Hanani a rostit un mesaj puternic de mustrare împotriva lui Asa (2 Cronici 16:7-9). Dar Asa nu a primit această dojană. În loc să își cerceteze sufletul, cu umilință, și să-și mărturisească păcatul, el „s-a mâniat pe văzător și l-a trimis în închisoare, pentru că era înfuriat împotriva lui. Tot în același timp, Asa a apăsat și pe unii din popor.” (2 Cronici 16:10)

Cum reacționezi când ești criticat? Îți place când Dumnezeu îți trimite un cuvânt de mustrare printr-un prieten sau printr-un membru al familiei? De ce da sau de ce nu? Cum s-ar fi schimbat domnia lui Asa dacă el ar fi primit cu umilință mustrarea lui Hanani? Ce poți învăța din reacția pe care a avut-o Asa față de mustrare?

(Adăugat initial de Compa)
  27 accesări
  0 comentarii

Drept de autor

© http://studiu-biblic.ro

27 accesări
0 comentarii

[duminică, 17 mai]

Recapitulează istoria lui Asa din rubricile Caz în studiu și Fișă de studiu.

Caz în studiu

„Asa a făcut ce este bine și plăcut înaintea Domnului, Dumnezeului său… I-a poruncit lui Iuda să-L caute pe Domnul, Dumnezeul părinților săi, și să împlinească legea și poruncile.”

„Duhul lui Dumnezeu a venit peste Azaria, fiul lui Oded, și Azaria s-a dus înaintea lui Asa și i-a zis: «Ascultați-mă, Asa și tot Iuda și Beniamin! Domnul este cu voi când sunteți cu El; dacă-L căutați, Îl veți găsi, iar dacă-L părăsiți și El vă va părăsi. Multă
vreme Israel a fost fără Dum- nezeul cel adevărat, fără preoți care să-i învețe pe oameni și fără lege. Dar în mijlocul strâmtorării lor s-au întors la Domnul, Dumnezeul lui Israel, L-au căutat și L-au găsit.»”

„Asa a scos argint și aur din vistieriile Casei Domnului și ale ca- sei împăratului și a trimis soli la Ben-Hadad, împăratul Siriei, care locuia la Damasc. Și a pus să-i spu- nă: «Să fie un legământ între mine și tine, cum a fost unul între tatăl meu și tatăl tău. Iată, îți trimit argint și aur. Du-te și rupe legământul tău cu Baeșa, împăratul lui Israel, ca să se depărteze de la mine.» Ben-Hadad l-a ascultat pe împăratul Asa; a trimis pe căpeteniile oștirii sale împotriva cetăților lui Israel… Când a auzit Baeșa, a încetat să mai întărească Rama și a pus capăt lucrărilor sale. […]

În vremea aceea, Hanani, văzătorul, s-a dus la Asa, împăratul lui Iuda, și i-a zis: «Pentru că te-ai sprijinit pe împăratul Siriei și nu te-ai sprijinit pe Domnul, Dumnezeul tău, de aceea a scăpat oastea împăratului Siriei din mâinile tale. […] Căci Domnul Își întinde privirile peste tot pământul, ca să sprijinească pe aceia a căror inimă este întreagă a Lui. Ai lucrat ca un nebun în privința aceasta, căci de acum vei avea războaie.» Asa s-a mâniat pe văzător și l-a pus la închisoare, pentru că era înfuriat împotriva lui. Tot în același timp, Asa a apăsat și pe unii din popor.”
„Ahab, fiul lui Omri, a făcut ce este rău înaintea Domnului, mai mult decât toți cei ce fuseseră înaintea lui.”
„N-a fost nimeni care să se fi vândut ca să facă ce este rău înaintea Domnului, ca Ahab, pe care nevastă-sa Izabela îl ațâța la aceasta.” (2 Cronici 14:2-4; 15:1-4; 16:2-7,9-10; 1 Regi 16:30; 21:25)

 

Fișă de studiu

Să presupunem că ar trebui să le prezinți istoria lui Asa unor copii de grădiniță. Care le-ai spune că este cel mai important lucru ce trebuie reținut? Ce ne spune istoria lui Asa despre consacrarea deplină față de Dumnezeu? Ce învățăm din exemplul lui Ahab și din cel al Izabelei despre secu- larism și despre spiritul lumesc? Asa a făcut câteva greșeli mari în viața lui și totuși Biblia spune: „Dar înălțimile tot n-au fost îndepărtate din Israel, măcar că inima lui Asa a fost în totul a Domnului în tot timpul vieții lui.” (2 Cronici 15:17) Cum îți explici acest verset? Dacă Asa a permis ca o parte a închinării la idoli să continue și apoi a făcut legământul dubios cu Ben-Hadad, cum mai putem afirma
că el a fost „în totul al Domnului în tot timpul vieții lui”? Ce asemănări și deosebiri există între împăratul Da-
vid și Asa? Viața căror personaje din Biblie se aseamănă cu viața lui Asa?

Ce legătură există între istoria lui și următoarele învățături pe care le-a dat Isus?

„Intrați pe poarta cea strâmtă. Căci largă este poarta, lată este calea care duce la pierzare, și mulți sunt cei ce intră pe ea. Dar strâmtă este poarta, îngustă este calea care duce la viață și puțini sunt cei ce o află.” (Matei 7:13,14)

„De aceea, pe oricine aude aceste cuvinte ale Mele și le face, îl voi asemăna cu un om cu judecată, care și-a zidit casa pe stâncă. A dat ploaia, au venit șuvoaiele, au suflat vânturile și au bătut în casa aceea, dar ea nu s-a prăbușit, pentru că avea temelia zidită pe stâncă. Însă oricine aude aceste cuvinte ale Mele și nu le face va fi asemănat cu un om nechibzuit, care și-a zidit casa pe nisip. A dat ploaia, au venit șuvoaiele, au suflat vânturile și au izbit în casa aceea: ea s-a prăbușit, și prăbușirea i-a fost mare.” (Matei 7:24-27)

„Veniți la Mine, toți cei trudiți și împovărați, și Eu vă voi da odihnă. Luați jugul Meu asupra voastră și învățați de la Mine, căci Eu sunt blând și smerit cu inima și veți găsi odihnă pentru sufletele voastre. Căci jugul Meu este bun și sarcina Mea este ușoară.” (Matei 11:28-39)

(Adăugat initial de Compa)
  28 accesări
  0 comentarii

Drept de autor

© http://studiu-biblic.ro

28 accesări
0 comentarii

Misiunea Betania  Ana Gabriela Olaru aug 08 2008

Centru de zi Betania

image

În trecut persoanele în vârstă erau foarte respectate. În această privinţă, poetul latin Ovidiu scria: „Mare era odinioară respectul faţă de capul cărunt”. Cu câteva secole mai înainte, poetul grec Focilides dădea îndemnul: „Respectă părul alb: oferă-i bătrânului înţelept acele omagii pe care i le acorzi tatălui tău”.

Dar astăzi? Constatăm că la puţine popoare bătrâneţea este stimată şi pusă în valoare; în schimb, la altele este marginalizată din cauza unei mentalităţi care pune pe primul loc folosul imediat şi productivitatea omului. Datorită acestei atitudini, aşa-numita vârstă a treia sau a patra, este adesea subapreciată, iar bătrânii înşişi sunt determinaţi să se întrebe dacă existenţa lor mai este încă utilă.

Bătrâneţea este, firesc, vârsta la care se pune cel mai adesea problema îngrijirilor. Uneori, bătrâneţea în sine este o boală. Nevoia de a asigura îngrijiri demne pentru această categorie este absolut evidentă şi va fi mai pregnantă în viitorul apropiat, căci se estimează că peste jumătate din populaţia ţării va fi reprezentată de vârstnici. Cât suntem de pregătiti să facem faţă valului de nevoi privind aceste îngrijiri, inclusiv îngrijirile paleative, ale pacientului vârstnic?

Venim în intâmpinarea nevoilor seniorilor şi dorim înfiinţarea unui Centru de zi şi a unui Cămin Rezidenţial.

Opinii referitoare la deschiderea Centrului de zi/ Centru Rezidenţial:

“Laudabila initiativa cu centru de zi! Imi place la Betania.M-am bucurat mult de cate ori am putut sa particip la intalaniri”(f.n.)

“…cei care se simt singuri au nevoie de incurajare, au nevoie sa li se dovedeasca ca mai sunt de folos societatii ,sa aiba unele indeletniciri placute si neobositoare”(voluntara 82 ani)

“Se pot asocia grupuri programate pentru lucrari de intretinere a spatiului inconjurator centrului” (beneficiara-79 ani)

“Persoanele in varsta au nevoie de multa dragste si comunicare”(L. 43 ani)
“..le vom cunoaste nevoile mai usor..”(f.n.)

”Si aici văd pe litoral autobuze cu persoane în vârstă şi cu lucrători sociali care îi ajută să coboare din autobuz, le face loc la mese şi le cumpără peşte şi cartofi, şi apoi le ia câte o îngheţată şi stau puţin la ocean şi apoi urcă ar în autobuz şi.. acasă! Asta se întâmpăa o dată pe săptămână sau poate chiar la 2 săptămâni” (S.- Australia)

“Numai Dumnezeu a facut ca să vă scoată în calea mea. Aşa de bine mă simt…mă culc noaptea şi nu îmi mai este frică. Am fost plimbată şi am participat la întâlnirile celor de vârsta mea,mi-am făcut prieteni noi. Acum am început să simt că trăiesc cu adevarat, şi sunt fericită!”(C.V.-80 ani)

Partenera programului, respectiv, B.C.B “Sfanta Treime” Constanta va continua colaborarea şi va pune la dispoziţie pastori şi voluntari pentru derularea activităţilor.

Se intentioneaza incheierea de parteneriate si colaborari in comunitate.

SCRISOARE DE INTENTIE

Scrisoarea în format .doc o puteti descărca de aici.

Fundaţia OSANA este o organizaţie bazată pe principii creştine, care a luat fiinţă în anul 1996 cu scopul de a oferi servicii şi practici profesionale în asistenţă socială in cadrul si cu ajutorul comunitatii. Una din activitatile noastre, desfasurate prin proiectul Betania, are ca beneficiari un grup de 60 persoanele varstnice. In neputintele specifice varstei, persoanele varstnice  au nevoie de servicii de îngrijire, socializare, suport în familie si comunitate în vederea îmbunãtãtirii calitãtii vietii.

Misiunea noastra este de a oferi persoanelor varstnice confort si un mediu adecvat pentru imbunatatirea si cresterea calitatii vietii, si prin implicarea comunitatii locale.

Bătrâneţea este marcată de intrarea în perioada de pensionare a individului, un moment care produce o puternică criză de identitate. Un alt aspect este văduvia. Văduvia este cu precădere considerată ca una din tranziţiile majore ale îmbătrânirii; este vârsta când apar cele mai multe probleme de sănătate, probleme care, pentru a putea fi combătute necesită medicamente şi de aici cheltuirea unei sume importante din veniturile persoanelor vârstnice, care şi aşa sunt, în mare parte, insuficiente

O data cu aparitia posibilitatilor de finantare a serviciilor sociale, prin intermediul Programului Operaţional Regional 2007-2013, confruntandu-se cu nevoia de ajutor a batranilor în cadrul comunităţii prin proiectul Betania, Fundatia OSANA doreste sa-si continue activitatea în beneficiul acestei categorii sociale dezavantajate, prin extindrea Centrului de zi cu o suprafata de 100 mp si infiintarea unui Centru Rezidential Betania, constructie in suprafata 600 mp.

Serviciile oferite de fundatie au ca obiectiv respectarea Standardelor de calitate conform Ord. nr 246/27 martie 2006, emis de Ministerul Muncii ,Solidaritatii Sociale si Familiei.

Obiectivul general pentru Centru de zi:

“Extinderea, modernizarea si echiparea Centrului de servicii de asistenta pentru persoane varstnice, prin infiintarea unor ateliere de lucru”

 Obiectivele Centrului de zi Betania:

Ø  Oferirea de informatii specifice varstei,

Ø  Îmbunãtãtirea conditiei psihice si sociale a persoanei, a calitãtii vietii

acesteia,

Ø  Distribuirea de materiale de îngrijire – în limita donatiilor si a resurselor existente,

Ø  Implicarea persoanelor varstnice in viata comunitãtii,

Ø  Instruirea si sprijinirea persoanelor varstnice in vederea obtinerii drepturilor legale care li se cuvin.

Ne propunem:

ü  asigurarea accesibilitãtii persoanei la Centrul de zi, prin transport de la domiciliu la Centru si invers,

ü  asigurarea unor activitati recreative pe perioada cât se gãseste la Centru,

ü  supravegherea stãrii generale si asigurarea administrãrii eventualelor tratamente medicamentoase orale si parenterale,

ü  îndrumarea si însotinerea persoanei la consultatii de specialitate,

ü  participarea la un program individualizat pentru reintegrare socialã, consiliere,

ü  furnizarea de informatii legate de sanatate,

ü  infiintarea unei biblioteci cu carti si materiale specifice unui centru de zi.

 Servicii acordate la centru de zi:

consiliere psihologicã si psihoterapie,

ü  activitãti recreative si de socializare,

ü  asistentã medicalã primara in centru si la domiciliu.

Principalele tipuri de activităţi/servicii:

ü  activitãti instructiv-educative, de dezvoltare a abilitãtilor si disponibilitãtilor cognitive, psihomotorii, afectiv-relationale si social-adaptative, conform planului de interventie individualizat;se va pune accent pe stimularea autonomiei personale si pe dezvoltarea încrederii în sine a beneficiarilor,

ü  activitãti recreative si de socializare,

ü  asistentã medicalã primara si îngrijire,

ü  asigurarea unei gustari (ceai,cafea,lapte, fructe, biscuiti,fursecuri simple) in perioada de timp petrecuta in Centrul de zi.

Obiectivul general pentru Centru Rezidential este:

„Modernizarea si dotarea centrului de servicii pentru persoane varstnice, prin infiintarea unui nou centru social – Centru Rezidential pentru persoane varstnice”

Scopul extinderii, modernizarii si echiparii acestui Centru este de a oferi conditii optime de socializare, ingrijire si gazduire adecvata, promovand posibilitatea ca fiecare beneficiar sa isi poate creste  nivelul de calitate al vietii atat in plan personal cat si al familiei din care provine, in cazul in care aceasta exista, intr-un mediu adaptat nevoilor acestora.

Aceste obiective nu se pot realiza fara un STUDIU DE FEZABILITATE, intocmit de specialisti,si care este parte din aceste proiecte. In cadrul acestui studiu sunt prevazute in amanunt toate aspectele  tehnice, legate de constructii, dotare,modernizare,echipare, bugete, obiective,perspective si sustinabilitate.

Contravaloarea acestui STUDIU este inclusa in devizul proictului si este deductibila.

Fundaţia Osana vă solicită sprijin financiar, în vederea întocmirii documentaţiei pentru obţinerea Cerificatului de Urbanism, a Autorizaţiei de Construcţie şi a Studiului de Fezabilitate, costuri estimate la peste 10.000 Euro, precum şi pentru derularea proiectului în sine. Dorim să încheiem contracte de sponsorizare sau parteneriate cu persoane fizice şi juridice, care sunt sensibile la nevoile acute ale persoanelor încadrate în aceasta categorie de vârstă.  ACUM avem nevoie de acest sprijin important pentru derularea şi îmbunătăţirea activităţii cu persoanele vârstnice în cadrul proiectului Betania.

În Sfanta Scriptura, respectul faţă de cel bătrân se transformă în porunca: „Înaintea celui cu părul alb, să te ridici..”(Lev 19:32) / „Cinsteşte-l pe tatăl tău şi pe mama ta” (Deut 5:16). Trebuie să ne străduim să inlaturam tendinţa de a-i ignora pe cei bătrâni, sau de a-i marginaliza… tinerii, adulţii şi bătrânii avem nevoie unii de alţii!

 Vă mulţumim!

 Ana-Gabriela Olaru
Coordonator Program Betania
Fundatia OSANA
www.osana.ro

e-mail Această adresă de email este protejată contra spambots. Trebuie să activați JavaScript pentru a o vedea.

http://www.voxdeibaptist.com

sus

(Adăugat initial de Viorel Ardelean)
  29 accesări
  0 comentarii
29 accesări
0 comentarii

[miercuri, 13 mai]

Unul dintre textele de la Repere exprimă promisiunea lui Dumnezeu: „Le voi da o altă inimă și voi pune un duh nou în ei. Voi lua din trupul lor inima de piatră și le voi da o inimă de carne.” (Ezech. 11:19) Compară această făgăduință cu cea din Ezechiel 36:26, unde Dumnezeu spune: „Vă voi da o inimă nouă și voi pune în voi un duh nou; voi scoate din trupul vostru inima de piatră și vă voi da o inimă de carne.”
Citește Psalmul 51 ca o rugăciune, cerându-I Domnului să-ți dea o inimă nouă, neîmpărțită.

(Adăugat initial de Compa)
  43 accesări
  0 comentarii

Drept de autor

© http://studiu-biblic.ro

43 accesări
0 comentarii

Chemarea Macedoneanului – 9 Avertizare apostolică

download - Copie

BY  on MAY 11, 2020 • 2 )

https://barzilaiendan.com/2020/05/11/chemarea-macedoneanului-9-avertizare-apostolica/https://barzilaiendan.com/2020/05/11/chemarea-macedoneanului-9-avertizare-apostolica/

(Adăugat initial de Viorel Ardelean)
  36 accesări
  0 comentarii
36 accesări
0 comentarii

Școlile profeților

Fiii prorocilor au zis lui Elisei: „Iată că locul unde locuim noi cu tine este prea strâmt pentru noi. Haidem până la Iordan ca să luăm de-acolo fiecare câte o bârnă şi să ne facem acolo un loc de locuit.” Elisei a răspuns: „Duceţi-vă!” (2 Împăraţi 6:1-2)

Ascultă ediția audio aici.

Create de profetul Samuel pentru a acoperi lacunele din educația dată în căminurile israelite, școlile profeților au fost, așa cum sunt și astăzi școlile adventiste, o providență divină pentru poporul lui Dumnezeu. Ellen White le descrie astfel: „Intenția era ca aceste școli să slujească drept stăvilar împotriva stricăciunii larg răspândite, să ajute la bunăstarea mentală și spirituală a tinerilor și să sporească prosperitatea națiunii, dând lumii bărbați calificați să acționeze în temere de Dumnezeu, ca lideri și consilieri. Elevii acestor școli se întrețineau singuri lucrând pământul sau practicând vreun meșteșug oarecare. O mare parte a învățăturii era transmisă pe cale orală; tinerii învățau să citească scrierile iudaice. Subiectele de căpetenie pentru studiu în aceste școli erau legea lui Dumnezeu, cu instrucțiunile date lui Moise, istoria sacră, muzica sacră și poezia. În rapoartele istoriei sfinte erau descoperite urmele pașilor lui Iehova. Era nutrit un spirit de evlavie. Nu numai că studenții erau învățați despre datoria de a se ruga, dar erau învățați și cum să se roage, cum să se apropie de Creatorul lor, cum să-și exercite credința în El și cum să înțeleagă și să respecte învățăturile Duhului Său” (Educație, pp. 36–37).

Ilie și Elisei și-au împărțit slujirea între popor și educare, în cele trei centre din Ghilgal, Betel și Ierihon. „Credincios și neobosit în toată lucrarea lui îndelungată și eficientă, Elisei s-a străduit să întărească și să promoveze importanta lucrare de educație îndeplinită în școlile profeților. În providența lui Dumnezeu, cuvintele lui de îndrumare către grupele de tineri serioși erau confirmate prin impresiile profunde ale Duhului Sfânt și uneori prin alte dovezi neîndoielnice ale autorității lui ca slujitor al lui Iehova” (Profeți și regi, p. 153).

În momentul lor de apogeu, aceste școli au contribuit la așezarea fundamentului prosperității ce a caracterizat domniile lui David și Solomon. În același spirit, instituțiile adventiste de educație, moștenitoare ale școlilor profeților, sunt astăzi o binecuvântare a Domnului pentru biserică. Regiunile care se bucură de o infrastructură pedagogică bine organizată, prosperă atât în câștigarea și păstrarea de suflete, cât și în resursele economice pe care le au la dispoziție.

Să ne rugăm pentru școlile adventiste. Să Îi cerem lui Dumnezeu ca directorii lor să fie la înălțimea vocației sfinte pe care o au și ca studenții lor să poată fi formați după modelul creștin.

Cursuri pentru sănătate spirituală SOLASCRIPTURA.RO

Urmărește devoționalul video, precum și alte resurse creștine, pe youtube.com/resurse

Gândul de dimineață a fost preluat de pe devotionale.ro.

(Adăugat initial de Marius Bratu)
  59 accesări
  0 comentarii

Drept de autor

© http://studiu-biblic.ro

59 accesări
0 comentarii

Dincolo de credinţa oarbă Viaţa lui Iisus Hristos. A fost Fiul lui Dumnezeu? O scurtă analiză a vieţii lui Iisus Hristos şi vom vedea de ce credinţa în El nu este nicidecum credinţă oarbă…De Paul E. Little

download - Copie

image

E cu neputinţă să ştim în mod clar dacă există sau nu Dumnezeu şi cum este El dacă El nu preia iniţiativa să ni Se descopere. Trebuie să ştim cum este El şi ce fel de atitudine are faţă de noi. Hai să presupunem că am şti că există, dar că ar fi ca Hitler – capricios, crud, rău şi plin de prejucăţi. Ar fi o concluzie cu adevărat îngrozitoare, nu-i aşa?

De aceea trebuie să scrutăm orizonturile istoriei şi să vedem dacă există vreun indiciu legat de revelaţia lui Dumnezeu. Ei bine… există un indiciu precis. Într-un sătuc obscur din Palestina, în urmă cu aproape două mii de ani, S-a născut un Copil într-un grajd. De atunci şi până în zilele noastre întreaga lume continuă să sărbătorească naşterea acestui Copilaş, pe nume Iisus Hristos.

A trăit în anonimat până la treizeci de ani, când a început o lucrare publică care a durat trei ani şi care a fost menită a schimba mersul istoriei. Era o persoană bună şi se spune despre El: „Oamenii de rând Îl ascultau bucuroşi” şi „El îi învăţa ca unul care avea putere, nu cum îi învăţau cărturarii lor” (Evanghelia după Matei 7:29).

Viaţa lui Iisus Hristos

În scurt timp s-a văzut totuşi clar că Iisus făcea nişte declaraţii şocante, de-a dreptul înfricoşătoare, despre Sine. A început să vorbească despre propria Persoană ca despre cineva mult mai mare decât un învăţător sau un proroc de excepţie: a început să spună desluşit că este Dumnezeu. A pus identitatea Sa în centrul învăţăturilor Sale. Întrebarea crucială pe care le-a pus-o celor ce Îl urmau a fost: „Cine ziceţi că sunt?” Când Simon Petru, drept răspuns, I-a zis: „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu!” (Evanghelia după Matei 16:15-16), Iisus nu a fost şocat, nici nu L-a mustrat. Dimpotrivă, l-a lăudat!

Iisus a declarat apoi făţiş acelaşi lucru, iar cei ce-L ascultau I-au înţeles pe deplin cuvintele. De aceea citim în Biblie: „Tocmai de aceea căutau şi mai mult iudeii să-L omoare, nu numai fiindcă dezlega ziua sabatului, dar şi pentru că zicea că Dumnezeu este Tatăl Său şi Se făcea astfel deopotrivă cu Dumnezeu” (Evanghelia după Ioan 5:18).

Altă dată Iisus a spus: „Eu şi Tatăl una suntem.” Pe dată iudeii au vrut să-L omoare cu pietre. El i-a întrebat pentru care faptă bună vor să-L omoare. „Iudeii I-au răspuns: „Nu pentru o lucrare bună aruncăm noi cu pietre în Tine, ci pentru o hulă şi pentru că Tu, care eşti un om, Te faci Dumnezeu” (Evanghelia după Ioan 10:33).

Iisus a declarat că are calităţi pe care doar Dumnezeu le are. Când un bărbat paralizat care dorea să fie vindecat a fost adus prin acoperişul casei, Iisus i-a spus: „Fiule, păcatele îţi sunt iertate.” Aceasta a provocat o mare tulburare printre conducătorii religioşi, care-şi spuneau în inima lor: „De ce vorbeşte astfel? Huleşte! Cine poate ierta păcatele oamenilor, în afară de Dumnezeu?”

Într-unul din momentele de mare cumpănă, când însăşi viaţa Îi era pusă în primejdie, marele preot L-a întrebat direct: Eşti Tu, Hristosul, Fiul Celui binecuvântat?” „Iisus tăcea şi nu răspundea nimic. Marele preot L-a întrebat iarăşi şi I-a zis: „Eşti Tu, Hristosul, Fiul Celui binecuvântat?”

„Da, sunt,” i-a răspuns Iisus. „Şi veţi vedea pe Fiul omului şezând la dreapta puterii şi venind pe norii cerului.” Atunci marele preot şi-a rupt hainele şi a zis: „Ce nevoie mai avem de martori? Aţi auzit hula. Ce vi se pare?” Toţi L-au osândit să fie pedepsit cu moartea” (Evanghelia după Marcu 14:61-64).

Legătura Sa cu Dumnezeu era atât de apropiată încât a considerat că atitudinea pe care cineva o are faţă de El, o are faţă de Dumnezeu. Aşadar, cine-L cunoaste pe El Îl cunoaşte pe Dumnezeu (Evanghelia după Ioan 8:19; 14:7). Cine-L vede pe El Îl vede pe Dumnezeu (12:45; 14:9). Cine crede în El credea în Dumnezeu (12:44; 14:1). Cine-L primeşte pe El Îl primeşte pe Dumnezeu (Evanghelia după Marcu 9:37). Cine-L urăşte pe El Îl urăşte pe Dumnezeu (Evanghelia după Ioan 15:23). Şi cine-L onorează pe El Îl onorează pe Dumnezeu (5:23).

Iisus Hristos – Fiul lui Dumnezeu?

Dacă luăm în consideraţie afirmaţiile lui Hristos, nu avem decât patru posibilităţi. A fost fie un mincinos, fie un nebun, fie o legendă, fie Însuşi Adevărul. Dacă spunem că El nu este Adevărul, atunci fie că ne dăm seama de aceasta, fie nu, automat declarăm că una dintre celelalte trei opţiuni este adevărată.

(1) Există posibilitatea ca Iisus să fi minţit când a spus că este Dumnezeu – aşadar, ştia că nu este Dumnezeu, dar intenţionat şi-a indus în eroare ascultătorii, pentru a conferi autoritate învăţăturilor Sale. Cei care cred sincer acest lucru sunt, probabil, foarte puţini la număr, dacă or exista. Chiar şi cei care Îi tăgăduiesc divinitatea tot Îl consideră un Învăţător mare şi integru. Ce nu-şi dau ei seama este că cele două afirmaţii se contrazic reciproc. Iisus nu prea ar mai fi un învăţător mare şi integru dacă a minţit intenţionat tocmai în privinţa celui mai important lucru din învăţăturile Sale: identitatea Sa.

(2) Mai moderată, dar la fel de şocantă, a doua posibilitate ar fi că era sincer, dar Se autoamăgea. Cum am numi noi astăzi pe cineva care zice despre sine că este Dumnezeu? L-am numi nebun şi acesta ar fi şi cazul lui Iisus dacă S-ar înşela tocmai în această privinţă extrem de importantă. Dar dacă analizăm viaţa Sa, nu vom găsi nici măcar o singură dovadă de anormalitate şi dezechilibru – care caracterizează de obicei o persoană cu astfel de tulburări psihice. Dimpotrivă, la Hristos vedem cea mai mare stăpânire de sine posibilă în momentele de criză.

(3) Cea de-a treia posibilitate – Toate afirmaţiile Sale cum că ar fi Dumnezeu ar face parte dintr-o legendă. Mai exact, în secolele al treilea şi al patrulea, adepţii Săi au fost atât de entuziasmaţi încât I-au atribuit nişte cuvinte pe care El Însuşi ar fi şocat să le audă. Şi dacă acum S-ar întoarce pe pământ, i-ar repudia pe dată.

Teoria legendei a fost infirmată categoric de numeroase descoperiri ale arheologiei moderne. Acestea au arătat, fără umbră de îndoială, că cele patru biografii ale lui Hristos au fost scrise în timpul vieţii unor persoane contemporane cu Hristos. Cu ceva timp în urmă Dr. William F. Albright, arheolog faimos în întreaga lume, spunea că nu există nici un motiv pentru a crede că măcar una din Evanghelii ar fi scrisă după anul 70. Căci este de domeniul incredibilului ca o simplă legendă despre Hristos, scrisă sub forma unei Evanghelii, să se fi răspândit atât de mult şi să fi avut acel impact uriaş pe care l-a avut… fără să se fi bazat pe nimic real.

Este ca şi cum cineva din vremea noastră se apucă să scrie o biografie a fostului preşedinte american John F. Kennedy, din care să reiasă că acesta a declarat că este Dumnezeu, că le iartă păcatele oamenilor şi că va învia din morţi. O astfel de povestire este atât de exagerată încât n-ar avea nici o şansă să „prindă” la nimeni, fiindcă mai trăiesc mulţi oameni care l-au cunoscut cu adevărat pe Kennedy. Această „teorie a legendei” nu stă deloc în picioare, dată fiind apariţia timpurie a manuscriselor Evangheliilor.

(4) Singura opţiune este că Iisus a spus adevărul. Cu toate acestea, dintr-un anumit punct de vedere, putem spune că declaraţiile, vorbele nu înseamnă mare lucru. Este uşor să vorbeşti. Oricine poate afirma orice. Au mai fost şi alţii care au pretins că sunt Dumnezeu. Şi eu aş putea susţine că sunt Dumnezeu; şi tu ai putea face acelaşi lucru, însă toţi trebuie să răspundem la o întrebare: „Ce probe aducem în sprijinul declaraţiilor noastre?” În cazul meu nu ţi-ar lua mai mult de cinci minute ca să-mi demontezi afirmaţia; probabil că tot atât ţi-ar lua ca s-o respingi şi pe a ta. Dar dacă vorbim despre Iisus din Nazaret, nu mai e aşa de simplu. El avea dovezi în sprijinul afirmaţiilor Sale. De aceea a spus: „Dar dacă le fac, chiar dacă nu Mă credeţi pe Mine, credeţi măcar lucrările acestea, ca să ajungeţi să cunoaşteţi şi să ştiţi că Tatăl este în Mine şi Eu sunt în Tatăl” (Evanghelia după Ioan 10:38).

Dovezi din viaţa lui Isus Cristos

Prima: caracterul Său Îi confirmă afirmaţiile. Mulţi locatari ai azilelor de nebuni pretind că sunt nişte celebrităţi sau zeităţi, dar afirmaţiile le sunt infirmate de caracterul lor. Cu totul diferită este situaţia lui Hristos. El este deosebit, unic – precum Dumnezeu.

Iisus Hristos a fost fără păcat. Viaţa Sa era de o calitate atât de rară încât îi putea provoca pe vrăjmaşii Săi cu întrebarea: „Cine din voi Mă poate dovedi că am păcat?” (Evanghelia după Ioan 8:46). La această întrebare I s-a răspuns cu tăcere… deşi stătea de vorbă cu persoane cărora le-ar fi plăcut să Îi scoată ochii cu vreun defect de caracter al Său.

Când citim despre ispitele cu care S-a confruntat Iisus, nu-L găsim deloc mărturisind că ar fi păcătuit. El n-a cerut niciodată iertare, deşi le-a spus adepţilor Săi să-şi ceară iertare pentru păcatele lor.

Este uimitor faptul că Iisus nu avea deloc acel sentiment de decădere morală pe care îl au şi îl mărturisesc sfinţii şi misticii din toate vremurile. Deoarece oamenii cu cât se apropie mai mult de Dumnezeu, cu atât sunt mai copleşiţi de defectele, decăderea şi greşelile lor. Într-adevăr, cu cât stai mai aproape de o lumină puternică, cu atât îţi dai seama că… trebuie să te speli. Lucrul acesta este valabil pentru muritorii obişnuiţi şi în sfera moralului.

La fel de izbitor este faptul că Apostolii Ioan, Pavel şi Petru, care fuseseră toţi învăţaţi încă din fragedă copilărie să creadă că păcatul este universal, au vorbit cu toţii despre neprihănirea lui Hristos: „El n-a făcut păcat şi în gura Lui nu s-a găsit vicleşug” (1 Petru 2:22).

Pilat, care numai prieten nu-I era lui Iisus, a spus: „Ce rău a făcut?” Prin aceasta, el recunoştea nevinovăţia lui Hristos. Iar sutaşul roman care a stat mărturie morţii lui Iisus, a spus: „Cu adevărat acesta a fost Fiul lui Dumnezeu!” (Evanghelia după Matei 27:54).

A doua: Hristos a dovedit că are putere asupra forţelor naturii, putere pe care o putea avea numai Dumnezeu, Cel care crease acele forţe.

El a liniştit o furtună puternică şi valurile învolburate ale Mării Galileii. Aceste lucruri i-au uimit atât de mult pe oamenii prezenţi cu El în barcă, încât au exclamat: „Cine este Acesta de Îl ascultă chiar şi vântul, şi marea?” (Evanghelia după Marcu 4:41). A schimbat apa în vin, a hrănit cinci mii de oameni cu cinci pâini şi doi peşti, a înviat din morţi unicul fiu al unei văduve îndurerate, a înviat fiica unui tată distrus de pierderea copilei sale. Unui vechi prieten i-a spus: „Lazăre, ieşi afară!”, înviindu-l din morţi. Este foarte interesant faptul că nici măcar duşmanii Săi nu au tăgăduit această minune; dimpotrivă, au încercat să-L omoare. „Dacă-L lăsăm aşa, toţi vor crede în El” (Evanghelia după Ioan 11:48).

A treia: Iisus a arătat puterea Creatorului asupra bolilor şi asupra afecţiunilor trupeşti. I-a făcut pe şchiopi să meargă, pe muţi să vorbească, iar pe orbi să vadă. A vindecat şi unele probleme de natură congenitală, care nu puteau fi tratate psihosomatic. Cea mai neobişnuită vindecare a fost aceea a orbului, descrisă în Evanghelia după Ioan, capitolul 9. Deşi bărbatul acela nu a putut răspunde întrebărilor puse de conducătorii religioşi, ceea ce se întâmplase cu el a fost suficient pentru a-l convinge. „Eu una ştiu: că eram orb, şi acum văd.” „De când este lumea, nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din naştere”, a spus el (Evanghelia după Ioan 9:25,32). Pentru el dovezile erau mai mult decât evidente.

A patra: dovada supremă a Divinităţii lui Hristos a fost învierea Sa din morţi. În cursul vieţii Sale Iisus Şi-a prevestit de cinci ori moartea. A prevestit şi cum va muri şi că după trei zile de la moarte va învia din morţi şi va fi văzut de ucenicii Săi.

Cu siguranţă că aceasta a fost marea încercare: era o afirmaţie uşor de verificat. Fie s-a întâmplat, fie nu s-a întâmplat.

Atât simpatizanţii, cât şi detractorii credinţei creştine recunosc că învierea lui Hristos reprezintă piatra de temelie a credinţei. Apostolul Pavel scria: „Şi dacă n-a înviat Hristos, atunci propovăduirea noastră este zadarnică, şi zadarnică este şi credinţa voastră” (1 Corinteni 15:14). Pavel îşi întemeia întreaga credinţă şi viaţă pe învierea în trup a lui Hristos. Fie înviase din morţi, fie nu. Însă dacă înviase cu adevărat, atunci era evenimentul cel mai senzaţional din toată istoria omenirii!

Dacă Iisus este Fiul lui Dumnezeu…

Dacă Hristos a înviat din morţi, atunci ştim sigur că există Dumnezeu, ştim cum este El şi cum Îl putem cunoaşte personal. Universul capătă sens şi scop şi este posibil să Îl cunoşti pe Dumnezeu chiar şi în zilele noastre.

Pe de altă parte, dacă Hristos nu a înviat din morţi, atunci creştinismul este doar o piesă de muzeu interesantă… atât şi nimic mai mult. Nu are nici un suport real. Deşi este o idee înălţătoare, totuşi, fiindcă nu are nici o bază reală, nu merită să te ambalezi prea mult. Aceasta înseamnă că martirii care s-au dus cântând la lei şi misionarii contemporani care şi-au dat viaţa în Ecuador şi în Congo în timp ce le prezentau Evanghelia şi altora… au fost nişte sărmani naivi.

Detractorii creştinismului îşi concentrează atacurile cel mai adesea asupra învierii lui Iisus, fiindcă s-a observat desluşit că acest eveniment reprezintă esenţa chestiunii. Unul dintre cele mai puternice atacuri împotriva creştinismului a fost iniţiat de un tânăr avocat britanic, Frank Morrison, în jurul anului 1930. El era convins că învierea lui Hristos era doar o fabulă fantezistă. Dându-şi seama că era piatra de temelie a credinţei creştine, s-a hotărât să facă un serviciu întregii lumi, demascând o dată pentru totdeauna această înşelăciune şi superstiţie. În calitate de avocat, considera că are acea capacitate critică necesară unei filtrări precise a dovezilor, admiţând dovezile conform criteriilor stricte care reglementează desfăşurarea unui proces în justiţia contemporană.

Totuşi, în timp ce făcea cercetări asupra cazului de faţă, s-a întâmplat ceva uimitor: a descoperit că acest caz nu era nici pe departe atât de uşor pe cât îşi închipuise. Drept urmare, primul capitol din cartea sa Cine a mişcat piatra? este intitulat „Cartea care nu a vrut să fie scrisă.” Aici descrie cum, în timp ce examina dovezile cazului, s-a convins – deşi nu dorea acest lucru – de realitatea învierii trupeşti a lui Hristos.

Moartea lui Iisus

Iisus a murit printr-o execuţie publică pe cruce. Conducătorii de atunci au spus că din cauza unei hule; Iisus a spus că a murit ca să plătească pentru păcatele noastre. După ce a fost torturat în mod groaznic, picioarele şi încheieturile mâinilor I-au fost pironite pe o cruce, unde a fost lăsat să atârne, murind apoi prin asfixiere lentă. Pentru a se asigura că este mort, soldaţii romani I-au înfipt o lance în coaste.

Trupul Său a fost înfăşurat apoi în pânză de in îmbibată cam cu 50 de kg de mirodenii lipicioase şi a fost pus într-un mormânt săpat în stâncă. După aceea un bolovan de 1 1/2- 2 tone a fost rostogolit la intrare, blocând-o total. Întrucât Iisus anunţase public că va învia din morţi după trei zile, au fost lăsaţi şi câţiva soldaţi romani drept santinelă. În plus, intrarea în mormânt a fost sigilată cu sigiliul roman oficial, declarându-se astfel mormântul proprietate romană.

În ciuda tuturor acestor precauţii, după trei zile trupul lui Iisus nu mai era acolo. Numai îmbrăcămintea Sa funerară mai rămăsese acolo, păstrând exact forma trupului Său. Bolovanul care sigila intrarea în mormânt a fost găsit pe o pantă, la distanţă de mormânt.

A fost învierea lui Iisus doar o legendă?

Prima explicaţie a învierii lui Iisus a fost că ucenicii I-au furat trupul! În Matei 28:11-15 vedem care a fost reacţia conducătorilor religioşi când gărzile le-au adus ştirea – de neînţeles şi enervantă – că trupul lui Isus dispăruse. Le-au dat bani soldaţilor, zicându-le să le spună oamenilor că ucenicii veniseră în timpul nopţii şi Îi furaseră trupul, în timp ce ei, soldaţii, dormeau. Explicaţia aceasta era atât de şubredă încât Apostolul Matei nici măcar nu s-a ostenit să găsească argumente contra ei! Ce judecător ar sta să te asculte spunând că ştii tu că în timp ce dormeai, vecinul ţi-a intrat în casă şi ţi-a furat televizorul? Cine ştie ce se întâmplă în jurul lui când doarme? O astfel de mărturie ar provoca râsete în orice tribunal.

În plus, avem de-a face şi cu un lucru imposibil din punct de vedere psihologic şi etic. Tot ceea ce ştim despre ucenici, despre caracterul lor, ne face să ne dăm seama că nu ar fi furat nicidecum trupul lui Hristos. Dacă ar fi făcut aşa ceva, însemna că răspândeau în mod deliberat o minciună, care avea să înşele numeroşi oameni şi să le provoace moartea a mii dintre ei. De asemenea, dacă presupunem că unii ucenici ar fi uneltit să-I fure trupul, era imposibil apoi să fi ascuns acest lucru de ceilalţi ucenici.

Fiecare ucenic a avut de înfruntat o încercare: a torturilor şi a martirajului, pentru declaraţiile şi convingerile proprii. Oamenii sunt gata să moară pentru ceea ce cred că este adevărat, chiar dacă acel lucru este, în realitate, o minciună. Însă niciodată nu vor fi gata să moară pentru o minciună, ştiind că este o minciună. Dacă putem fi siguri că cineva spune adevărul, acest lucru se întâmplă pe patul de moarte. Iar dacă ucenicii Îi luaseră trupul lui Iisus, deşi Hristos era încă mort, tot nu am putea explica aşa-zisele Sale apariţii după Înviere.

O a doua ipoteză ar fi că autorităţile, iudaice sau romane, au mutat trupul de acolo! Dar de ce? Din moment ce tot puseseră gărzi la mormânt, ce rost mai avea să-I mute trupul? De asemenea, cum se face că autorităţile au păstrat tăcerea atunci când apostolii au început să predice în Ierusalim, cu îndrăzneală, despre învierea lui Iisus? Conducătorii religioşi fierbeau de furie şi au făcut tot ce le-a stat în puteri pentru a împiedica răspândirea mesajului că Iisus a înviat din morţi: i-au arestat pe Petru şi pe Ioan, i-au bătut şi i-au ameninţat, încercând astfel să le închidă gura.

Dar şi-ar fi putut rezolva problema foarte uşor. Dacă trupul lui Hristos ar fi fost la ei, ar fi putut să-L arate într-o paradă pe străzile Ierusalimului. Cu o singură lovitură ar fi reuşit să înăbuşe creştinismul în faşă. Faptul că n-au făcut asta este o dovadă elocventă că nu aveau trupul lui Hristos.

O altă teorie răspândită este aceea că femeile au greşit drumul, ducându-se la un alt mormânt, din cauza ceţii dimineţii şi fiindcă erau sfâşiate şi copleşite de durere. Şi atunci, în supărarea lor, şi-au închipuit că Hristos înviase… dat fiind că mormântul era gol. Cu toate acestea, şi teoria de faţă cade, din pricina aceluiaşi motiv ca şi precedenta. Dacă femeile au greşit mormântul, cum se face că marii preoţi şi ceilalţi vrăjmaşi ai credinţei nu s-au dus la mormântul adevărat să scoată trupul lui Iisus de acolo? Mai apoi, este de neconceput ca şi Petru, şi Ioan să facă aceeaşi greşeală… şi atunci, cu siguranţă, Iosif din Arimateea, proprietarul mormântului, ar fi rezolvat dilema. În plus, nu trebuie să uităm că aici nu era un cimitir public, ci un loc de înmormântare privat. Prin urmare, nu exista prin apropiere vreun alt mormânt care să le îngăduie să facă această greşeală.

Pentru a explica faptul că mormântul era gol, s-a mai avansat o altă teorie: a leşinului. Conform acestei teorii, Hristos nu a murit, de fapt. Din greşeală s-a raportat moartea Lui, dar, de fapt, El doar leşinase din cauza epuizării fizice, a durerilor şi a sângelui pierdut. Iar când a fost aşezat în mormântul rece, a înviat. A ieşit din mormânt şi S-a arătat ucenicilor Săi, care au crezut, în mod eronat, că înviase din morţi.

Această teorie este de dată relativ recentă; a apărut prima dată la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Este interesant de remarcat că dintre toate atacurile violente la adresa creştinismului, de-a lungul istoriei, nici o teorie de acest gen nu s-a perpetuat încă din vechime. Toate declaraţiile din vechime afirmă cu tărie moartea lui Iisus.

Dar hai să presupunem pentru câteva clipe că Iisus a fost îngropat de viu şi a leşinat. Putem oare crede că a supravieţuit trei zile într-un mormânt umed, fără hrană, fără apă, fără nici un fel de îngrijire? Ar fi avut puterea să iasă din hainele de înmormântare, să împingă la o parte bolovanul cel greoi de la uşa mormântului, să biruiască gărzile romane şi să umble kilometri întregi pe propriile picioare… pe acele picioare care fuseseră străpunse cu piroane?! O astfel de teorie este mai improbabilă chiar decât realitatea simplă a învierii lui Isus.

Chiar şi criticul german David Strauss, care nu crede nicidecum în învierea lui Isus, a respins această teorie, considerând-o neveridică. Iată cuvintele sale:

Este cu neputinţă ca cineva care tocmai a ieşit din mormânt, pe jumătate mort, care merge târându-se, fiind slăbit şi bolnav, care are nevoie de îngrijire medicală, de bandajare, de o îngrijire atentă şi care, în cele din urmă, a cedat suferinţei, să le fi lăsat ucenicilor impresia că a biruit mormântul şi moartea… că este Prinţul vieţii.

În ultimă instanţă, dacă teoria aceasta este corectă, înseamnă că Hristos însuşi S-a implicat în nişte minciuni evidente. Ucenicii Săi credeau şi predicau că murise şi apoi înviase din morţi. Dar Iisus nu a făcut nimic pentru a destrăma această convingere; dimpotrivă, a încurajat-o.

Singura teorie care oferă o explicaţie convingătoare a faptului că mormântul era gol este învierea din morţi a lui Iisus Hristos.

Ce înseamnă pentru tine viaţa lui Isus Hristos

Dacă Isus Hristos a înviat din morţi, dovedind astfel că El este Dumnezeu, atunci înseamnă că El este viu şi astăzi. Şi nu doreşte doar închinarea noastră; doreşte să Îl cunoaştem şi să vină în viaţa noastră. Iisus a spus: „Iată, Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el, şi el cu Mine” (Apocalipsa 3:20).

Carl Gustav Jung spunea: „Nevroza principală a vremurilor noastre este goliciunea spirituală.” Toţi ne dorim din suflet ca viaţa noastră să aibă sens, să aibă profunzime. Ei bine, Iisus ne oferă o astfel de viaţă, bogată, plină de sens, printr-o relaţie cu El. Iisus a spus: „Eu am venit ca oile să aibă viaţă şi s-o aibă din belşug” (Ioan 10:10).

Întrucât Iisus a murit pe cruce, luând asupra Sa toate păcatele întregii omeniri, este acum în măsură să ne acorde iertarea Sa, să ne accepte aşa cum suntem şi să ne cheme la o relaţie personală cu El.

Îl poţi invita pe Iisus Hristos să vină în viaţa ta chiar în clipa aceasta. Îi poţi spune: „Doamne Isuse Hristoase, îţi mulţumesc că ai murit pe cruce pentru păcatele mele. Te rog să mă ierţi şi să vii în viaţa mea chiar acum. Îţi mulţumesc că îmi oferi ocazia de a avea o relaţie personală cu tine, de a Te cunoaşte.”

Dacă ai nevoie de mai multe informaţii sau dacă încă ai dubii legate de persoana lui Hristos, te rugăm să ne trimiţi un e-mail.

https://www.everystudent.ro/a/dincolo.html

(Adăugat initial de Viorel Ardelean)
  33 accesări
  0 comentarii
33 accesări
0 comentarii

[marți, 5 mai]

Parcurge cu atenție ultimul paragraf al rubricii Flash.

„Ruptura provocată de vorbirea aspră a lui Roboam s-a dovedit de nereparat. Din acel moment, cele douăsprezece seminții ale lui Israel au fost despărțite, semințiile lui Iuda și Beniamin formând Regatul de Jos, sau de Sud, al lui Iuda, sub conducerea lui Roboam, pe când cele zece seminții din nord au format un regat separat și au menținut o conducere separată, cunoscut sub numele de Regatul lui Israel, avându-l pe Ieroboam drept conducător. În felul acesta, s-a împlinit prezicerea prorocului cu privire la scindarea împărăției. «Lucrul acesta a fost orânduit de Domnul» (1 Regi 12:15).” (Profeți și regi, p. 91)

Colapsul spiritual al lui Roboam s-a produs „încet, încet”. Identifică și apoi întocmește o listă cu micile compromisuri care te ispitesc și pe tine astăzi. Cum ar putea aceste tentații să conducă la deces spiritual?

(Adăugat initial de Compa)
  43 accesări
  0 comentarii

Drept de autor

© http://studiu-biblic.ro

43 accesări
0 comentarii

Un profet ne-a avertizat acum 50 de ani despre ceea ce trăim noi în prezent…

download - Copie

Francis A. Schaeffer - foto preluată de pe amazon.com

Francis A. Schaeffer (1912-1984) a fost un teolog creștin, filozof și o voce profetică. În timp ce alții încearcă să descifreze scrisul mâinii de pe perete… el deja îl citea clar, cu decade înainte ca acestea să se întâmple.

Citind cuvintele sale astăzi am fost deșteptat brusc, mai ales când vedem în jur așa de mulți lideri bisericești care continuă să doarmă lung și greu. Oare dacă îl vom asculta cu toți acum ne vom alarma sau ne vom deștepta?

image

Să luăm în considerare un citat din cartea sa The God Who Is There (Dumnezeul care este acolo), publicată în 1968 (foto copertă alăturat). El scria: ”O mare parte din homosexualitatea modernă este o expresie curentă a negării antitezei. S-a ajuns la acest caz printr-o îndepărtare a distincției dintre bărbat și femeie. Așadar, bărbatul și femeia ca parteneri complementari a luat sfârșit”.

Da, Schaeffer a văzut aceasta acum 50 de ani, la circa un an înainte de Revolta de la Stonewall și ridicarea revoluției militante gay, și cu mult timp înainte de a se împinge pe scenă ”căsătoria” dintre persoanele de același sex.

El adăuga: ”Este un imperativ ca creștinii să realizeze concluziile care sunt trasate ca rezultat al morții absoluturilor”. Oare cât de imperativ trebuie să fie acest semnal ca noi să realizăm astăzi, în timp ce societatea împinge puternic spre a distruge ”binarul de gen” și în timp ce distinctivele bărbat-femeie sunt considerate ca un dușman? Deja în vremea lui Schaeffer exista un liberalism puternic în câteva denominații majore, inclusiv în cadrul UPCUSA (United Presbyterian Church in the United States of America – Biserica Prezbiteriană Unită din Statele Unite ale Americii).

image

În altă cartea de-a sa publicată în 1970, intitulată The Church at the End of the Twentieth Century (Biserica de la finalul secolului 20, foto copertă alăturat), el a observat că una din problemele ”celor care nu au părăsit denominațiile controlate în mod liberal au fost produse de tendința lor naturală constantă de a se muta în mod constant înapoi în linia de unde să se poată exprima postura finală… Vă puteți imagina că acești bărbați (vorbind despre liderii prezbiterieni de atunci precum Donald G. Barnhouse și alții) au considerat drept victorie faptul de a stagna ordinarea homosexualilor și lesbienelor practicante?”

Oare cu câți pași s-au dat înapoi creștinii conservatori din aceste denominații din acel punct? Și cum se face că aceste controverse sunt mai vechi de jumătate de secol și unii dintre noi încă nu suntem angajați într-o astfel de luptă? (Vă rog să notați că trebuie să fi o voce profetică să poți scrie despre ”finalul secolului douăzeci” în anul 1970!)

image

În altă carte de-a sa, The Great Evangelical Disaster (Marele dezastru evanghelic, foto copertă alăturat), publicată în ultimul an al vieții lui (1984), Schaeffer întreba: ”Ce are viitorul pregătit pentru noi? La ce să ne așteptăm pentru noi, congregațiile noastre, pentru copiii noștri spirituali și fizici în zilele ce vor urma? America se mișcă cu o mare viteză spre o societate și un stat total umanistic. Oare presupunem noi că această tendință ne va lăsa proiectele, viețile și bisericile noastre neatinse?”

Din nefericire, mulți au presupus că această tendință spre umanism nu ar afecta ”proiectele, viețile și bisericile noastre”. Acum că suntem deja într-o bătălie cu dumnezeii seculari ai erei prezente, am realizat că a fi complăcuți nu doar că va amenința generația noastră dar și generațiile care vor urma. Oare este prea târziu să influențăm o schimbare pozitivă?

Ba mai mult, în 1984, cu mult înainte ca majoritatea liderilor creștini să ia câtuși de puțin în considerare chestiunile legate de homosexuali și lesbiene, Schaeffer a ridicat o întrebare: ”Când o congregație Ortodox Prezbiteriană din San Francisco poate fi dusă la tribunal pentru încălcarea legii contra discriminării, deoarece a dat afară un membru ce s-a declarat a fi un homosexual practicant, care era și organistul bisericii, oare putem fi surzi încât să nu auzim toate semnalele de avertizare?”

În toate scrierile sale, totuși, a existat compasiune, o recunoaștere a universalității zdrobirii umane. Și au existat auto-înjosiri mai degrabă decât auto-justificări.

Vorbind despre ”Subminarea Feministă” (în aceiași carte din 1984), el scria: ”Mai este încă o zonă finală pe care aș dori să o menționez, unde evanghelicii, cu rezultate tragice, s-au acomodat față de duhul acestui veac. Acesta are de a face cu întreaga zonă a căsniciei, a familiei, a moralității sexuale, a feminismului, a homosexualității și a divorțului. Aduc toate acestea laolaltă ca un singur subiect deoarece ele sunt în mod direct relaționate și toate sunt parte a unuia dintre cela mai semnificative aspecte ale existenței umane”.

Oare cuvintele lui lovesc cumva o țintă din inima noastră? Oare evocă ele un geamăt profund din duhul nostru? Pentru mine acestea sunt realități prezente și mi-am pus întrebarea: ”La ce ne stătea mintea?” Dar de fapt ar trebui să spun mai punctat, ”La ce ne gândim acum?”

Ascultați la alte cuvinte de-ale lui de acum circa 35 de ani: ”Există unii care se numesc pe ei înșiși evanghelici și apoi afirmă acceptabilitatea homosexualității, ba chiar și idea de ‘căsnicie’ homosexuală”. Da, acestea au fost scrise în 1984!

Să auzim alte cuvinte mai mușcătoare: ”E greu să ne imaginăm cât de departe au mers lucrurile. Mișcarea evanghelică este profund infiltrată cu duhul lumii veacului de acum atunci când vine vorba de mariaj și moralitatea sexuală”.

Într-adevăr, profund infiltrată.

Acum, citiți aceste propoziții din nou și întrebați-vă ce ar avea Schaeffer de spus dacă ar fi trăit astăzi alături de noi.

Ba mai mult, scoateți-vă Bibliile, stați deoparte cu Dumnezeu și întrebați-L ce spune El astăzi. În mijlocul cuvintelor de dragoste și afirmare, pregătiți-vă să fiți alarmați în centru, chiar în inimile voastre.

Orice ați face, nu loviți butonul de amânare a alarmei. Timpul pentru dormitat a trecut de mult de noi.

Dr. Michael L. Brown - imagine preluată de pe twitter.com

Notă: Materialul de mai sus este o adaptare a unui articol scris de Dr. Michael Brown(www.askdrbrown.org), foto alăturat, în publicația Christian Post, pe 5 octombrie 2018. El este gazda emisiunii radio Line of Fire (Linia de foc) și este autorul a mai multe cărți, ultima sa carte publicată este Donald Trump Is Not My Savior: An Evangelical Leader Speaks His Mind About the Man He Supports As President (Donald Trump nu este Mântuitorul meu: Un lider evanghelic vorbește despre ce are în mintea sa cu privire la omul pe care-l susține ca Președinte). El poate fi urmărit pe Facebooksau Twitter. Dacă citați sau folosiți acest material în altă parte, vă rog să păstrați toate link-urile din el și să oferiți sursa citării, adică acest blog. Mulțumesc.

https://crestinismtrait.blogspot.com/2018/10/un-profet-ne-avertizat-acum-50-de-ani.html?utm_source=ne

https://ardeleanlogos.wordpress.com/social/un-profet-ne-a-avertizat-acum-50-de-ani-despre-ceea-ce-traim-noi-in-prezent/

(Adăugat initial de Viorel Ardelean)
  59 accesări
  0 comentarii
59 accesări
0 comentarii

Poezia studiului 5

Poarta cerului

 

Is. 8,20; Mat. 12,3.5; 19,4; 21,42; 22,31; 24,15; Marcu 12,10.26; 13,14; Luca 6,3; 24,27.44.45; 1 Cor. 4,1-6; 2 Tim. 1,13; Tit 1,9; Evr. 4,12.

 

Domnul, Cel ce-a zis să fie și-a pus tuturor hotar,

Cel ce-a parafat Scriptura cu al mântuirii dar,

Întrupare de iubire pe al Golgotei altar,

Ne oferă, prin credință, azi, al învierii har.

 

Lumea-i plină de credințe și de practici, fel de fel,

Risipindu-și printre dogme pacea lui Emanuel,

Revenindu-ne în fire, cei ajunși săraci și goi,

Să ne-ntoarcem la Scriptură, unde Domnul e cu noi!

 

Da, Scriptura-i temelia adevărului ceresc,

Candela înveșnicirii după Chip duhovnicesc

Și iabocul ghetsemanic, mijlocirii lui Hristos,

Garanția învierii pentru robul credincios.

 

Doar Scriptura ne deschide ușa către Dumnezeu,

În mormântul pocăinței așezând al nostru eu;

Toate slovele Ei sfinte ne vestesc iubirea Lui

Care zilnic ne invită în splendoarea cerului.

 

Cornel Mafteiu

București, 26.04.2020

(Adăugat initial de S Andrei)
  48 accesări
  0 comentarii

Drept de autor

© http://studiu-biblic.ro

48 accesări
0 comentarii

Prezumţii religioase de Daniel Branzei

Prezumţii religioase

de Daniel Branzei

image

Si sa nu credeti ca puteti zice în voi însivã: “Avem ca tatã pe Avraam!” (Matei 3:9).

Dintre toate inselarile de sine cea “religioasa” este mai perculoasa decat toate pentru ca ea afecteaza nu numai viata aceasta, ci si pe cea viitoare!

Sa crezi ca Dumnezeu este altfel decat este si ca face altceva decat face este o inselare sinonima cu “idolatria”. Trairea religioasa este satisfacuta, dar obiectul inchinari este o fantezie mincinoasa, prin care deformam divinitatea pentru a o face “dupa chipul si asemanarea noastra”, schimonosind-o ca sa ne justificam pornirile si adaptand-o ca sa ne putem satisface placerile. Aceasta teribila forma de inselare de sine nu este caracteristica doar popoarelor din locurile indepartate, ci ii pandeste pana si pe cei mai saturati cetateni ai tarilor asazise crestine. Nu este de mirare ca Iacov, presbiterul bisericii din Ierusalim isi incheie epistola catre coreligionarii sai dintre evrei cu un aertisment foarte clar: “Copilasilor, feriti-va de idoli” (…).

Ganditorul superficial va spune ca acest tip de “idolatrie” crestina nu face rau nimanui. La urma urmei, se spune adesea, “un idol este totuna cu nimic”, asa ca formele gresite de religie sunt un ambalaj nevinovat si inofensiv. S-ar putea ca asa sa fie i aspect, dar nu asa stau lucrurile in esenta. La usa inchinatorilor porniti sa gaseasca divinitatea stau intotdeauna demonii, dusmanii sufletelor noastre:”Si ce jertfesc ei, jertfesc dracilor” (…).

image

Una din cele mai mari inselari ale oamenilor din tarile “asa zise crestine” este sa creada ca sunt mantuiti “din nastere”, prin “credinta stramoseasca”. Ei repeta astfel greseala evreilor din vremea Domnului Isus. Nici macar comunistii, care pusesera stapanire cu forta pe popoare intregi si au avut regimuri “totalitare” nu si-au facut iluzia ca cei nascuti in tarile lor devin automat “comunisti”! Identitatea interioara este o problema de educatie si de alegere personala. Iata de ce comunistii au creat organizatii (soimii patriei, pionieri, utecisti, partidul comunist, etc) in care se intra “le cerere” si numai dupa o prealabila examinare personala.

Pentru cei ce mai sunt inca in capcana unei astfel de situatii, ar fi suficient sa reciteasca confruntarea dintre evreii religiosi si Isus din Nazaret (Fiul Dumnezeului celui viu) asa cum este ea redata in Ioan 8:30-59

Atunci, evreii au fost asa de enervati de pozitia lui Isus ca au fost gata sa-si omoare cu pietre Dumnezeul in care credeau (orbi nenorociti). Nu cumva aceiasi orbire bantuie si astazi prin “crestinismul stramosesc” din tarile Europei ?

Am mai scris ceva despre acest subiect aici si aici.

Articol apărut pe Blogul Barzilai-en-Dan (http://barzilaiendan.wordpress.com)

Voinţa Liberă

A.A. Hodge

Voinţa liberă este o chestiune de interes major. Nu afirm care sunt elementele esenţiale ale factorilor care aduc libertatea, şi nici nu este necesar acest lucru. Oamenii pot avea păreri deiferite despre acest lucru. Dar noi ştim că avem o conştiinţă, şi că o persoană nu este o simplă maşină—deoarece este dovedit faptul că o maşină nu poate avea o obligaţie, şi nu poată fi supusă comenzii; dar faptul că o persoană este supusă comenzii, supusă unor obligaţii de conştiinţă, este o chestiune de cunoştinţă universală. Acest lucru este foarte adevărat, mai mult decât orice alt adevăr al ştiinţei. Cele mai sigure lucruri din lume nu sunt lucrurile pe care le poţi demonstra. Tu spui, „Am demonstrat asta, şi ca urmare o cred a fi adevărată”. Faptul că trebuie să demonstrezi anumite lucruri arată că există îndoială, căci numai lucrurile îndoielnice au nevoie să fie demonstrate. Lucrurile pe care nu le poţi demonstra sunt adevărurile veşnice.

Cum demonstrezi un anumit lucru? Demonstrezi un lucru deducând necunoscutul din cunoscut, nesigurul din sigur, adresând particularităţi la legi generale—adică, demonstrezi printr-un mediator. Dar cum demonstrezi mediatorul? Acum, logica este un lucru grozav. Cum funcţionează logica? Bineînţeles, pas cu pas. Ştii că în logică nu poţi să separi verigile; dacă apuci unul dintre capetele lanţului, atunci continui să îl urmezi. Dar care este forţa lanţului? Ai un lanţ al logicii care atârnă, şi urci pe acest lanţ verigă cu verigă; dar ce susţine lanţul la celălalt capăt? Logica este ca o scară–prin intermediul ei urci pas cu pas. Dar cum o să demonstrezi că partea de jos este asigurată? Scara se sprijină pe pământ; dar pe ce se sprijine pământul? Demonstrezi una prin cealaltă; dar ce o demonstrează pe cealaltă? Trebuie să ai un punct de pornire, un fapt ultim, iar aceste principii ultime sunt cele mai sigure, deoarece dacă pământul nu este stabil atunci nici scara nu este stabilă; pământul trebuie să fie mai stabil decât scara. Lucrurile de la care porneşti, prin inermediul cărora aduci rezultate, sunt mai sigure decât celălalte lucruri care sunt demonstrate prin acestea. Noi doi ştim că suntem liberi. Noi doi ştim că suntem responsabili. Noi doi avem acea asigurare a cunoştinţei care este mai presus decât orice ştiinţă.

Această chestiune a voinţei libere subliniază totul. Dacă o aduci în discuţie, este infinit mai mult decât Calvinismul. Eu cred în Calvinism, şi spun că voinţa liberă stă înaintea Calvinismului. Totul dispare dacă voinţa liberă dispare; sistemul moral dispare dacă voinţa liberă dispare; nu poţi scăpa, decât prin materialism pe o parte sau prin panteism pe de altă parte. Ţine-te stâns, aşadar, de doctrina voinţei libere. Ce este ea? Eu spun clasei mele, dar nu ştiu dacă ar fi de ajuns ca să apun şi aici, „Eu am voinţa mea, dar voinţa mea nu este liberă; sinele meu este cel care este liber”. Este o diferenţă între a avea libertate a voinţei şi a fi liber în voie. Sunt conştient că voinţa mea este liberă. Dar sunt eu liber când voiesc? Aceasta am vrut să arăt. Conştiinţa îmi spune că sunt liber, aşadar sunt responsabil. Atunci am această libertate. Nu este o calitate abstractă, este o aptitudine abstactă; are un întreg înţeles, eul este cel care este liber; raţiunea este liberă, la fel de liberă ca şi conştiinţa. Eul este cel care este liber şi care are o voinţă; eul este cel care este liber şi care are un caracter.

Aşadar, astfel înţelegând această libertate a eului, nu a voinţei, ci a întregului suflet, ce este libertatea? Eu spun că este următorul lucru, în măsura în care ştiu ceva despre aceasta, că este doar eul auto-iniţiat, auto-direcţionat, şi asta e tot ce este. Permiteţi-mi să ilustrez. Să presupunem că eu pun pe masa ta, sau că vezi stând pe o masă, fără să interacţineze cu nimic, o bilă de ceva. Este un ghem de aţă. Acum să presupunem că vezi cum aţa se mişcă; ai spune în mod sigur, „Cineva o mişcă”. Este aţă; nimic nu este mai sigur decât faptul că ea nu se poate mişca de una singură; dacă se mişcă, ea se mişcă din cauza unei vieţi care interacţionează cu ea, şi tu stabileşti aceast lucru imediat. Te uiţi din nou, şi spui, „nu este un ghem de aţă; este un şoarece”. Acest lucru a început singur; nu putea să se mişte decât dacă avea viaţă din interior care este mişcare auto-iniţiată. Aşadar, are şoarecele voinţă proprie? Nu, pentru că şoarecele nu are raţiune şi conştiinţă; astfel eu îmi corectez definiţia. Şoarecele deţine acţiune auto-iniţiată, şoarecele deţine acţiune auto-aleasă; dar nu are raţiune şi conştiinţă. Eu spun că o acţiune auto-iniţiată şi auto-aleasă, împreună cu iluminarea raţiunii şi a conştiinţei, sunt cele care constituie voinţa liberă.

Stai într-o casă de vară; vezi ceva care pluteşte în aer. Ce este? Nu este nimic altceva decât un fir de praf. Aceasta nu este mişcare auto-direcţionată; este condusă de vânt. Să presupunem că te uiţi şi vezi că este o mişcare direcţionată din interior, că această plutire şi acestă oprire este auto-mişcată. De ce, acesta nu este condus de vânt; este condus de instinct, care nu este raţiune sau conştiinţă. Să presupunem că la mare, noi doi observăm un vas mare la o distanţă oarecare care este dus încoace şi încolo. Ne uităm la el; ne punem ochelarii, şi tu spui, „Nu are viaţă”, este mişcat de curent; şi tu spui că este un obiect abandonat care este purtat încoace şi-ncolo şi este dus de circumstanţe care-l controlează şi de cauze exterioare. Dar în locul acestui obiect care pluteşte în derivă, să presupunem că vedem un vapor cu aburi. Ies aburi, roţile se învârt, acţiunea pe care o vezi este controlată din interior; şi acolo ai acţiune auto-iniţiată–acţiunea vine din interiorul vasului. Bate un vânt puternic, şi valurile se sparg de vas; dar vezi splendida armură a vaporului care este echipat şi manevrat în totalitate; toate forţele sunt antrenate, şi este un om la cârmă; şi iată voinţa liberă în cea mai înaltă formă–forţă auto-iniţiată, forţă auto-direcţionată, sub conducerea raţiunii şi a conştiinţei: aceasta cred eu că este voinţa liberă.

Acum, a doua chestiune este influenţa caracterului asupra voinţei. Mulţi cred că voinţa liberă este o chestiune simplă. Eu cred că este cea mai mare taină al lumii. Omul are un caracter fixat care determină totul într-o anumită manieră, şi totuşi omul este liber; în timp ce, spui că un om pentru a fi liber trebuie să fie neinfluenţat în mod perfect. Să presupunem că aduc acum înaintea ta ca ilustraţie un copil. Nu are trecut, nici istorie. El poate să facă ce doreşte, bineînţeles; şi dacă îi spun, „Vrei să faci asta?” el răspunde, „Voi face.”. Copilul face ceea ce altcineva vrea ca el să facă. Acum, să luă un bărbat cu educaţie şi cu caracter, un om de principii, un om cu convingeri, un om cu scop, un om cu obiceiuri fixate, şi nu vei putea să-l obligi să facă cutare şi cutare lucru. Ceea ce face el este determinat deja de caracterul uman, obiceiuri care au fost cristalizate în caracter. Copilul nu este format–el poate face orice; dar caracterul bărbatului este fixat, şi el nu poate face ceea ce este împotriva conştiinţei lui şi nu poate face ceea ce este nepotrivit în mintea sau imaginea lui. Nu este sigur ce va face copilul, dar este foarte sigur ce va face bărbatul. Acum, te întreb, care este mai liber? Copilul sau bărbatul? Copilul este liber, sau tatăl este liber care poate să stea în picioare în cele mai grele vremuri, determinat din interior de forţele caracterului său şi de obiceiurile bune din viaţa sa? Ia un om–ia un tată şi compară-l cu Dumnezeu: presupune că acest tată este un om de un mare caracter, cum ar fi Generalul Grant, şi sfinţit prin Duhul lui Dumnezeu, neclintit ca o stâncă. Şi totuşi, la urma urmei, şi cea mai puternică fiinţă umană poate fi ispitită, poate fi învinsă de seducţie. Dar când îţi îndrepţi privirea spre Iehova, al cărui caracter nu este nesigur, al cărui caracter este veşnic, care nu poate face ceea ce este nechibzuit şi care nu poate face ceea ce este greşit, care este mai liber? Este Iehova mai liber decât bărbatul? Este bărbatul mai liber decât copilul? Aşadar, eu susţin că un om este liber doar în raport cu convingerile lui, doar în raport cu capabilitatea sa de a-şi determina acţiunile din experienţă, doar din stabilitatea şi cristalizarea caracterului său. Un om este liber în raport cu direcţia şi dezvoltarea caracterului său. Un caracter sfânt este cea mai înaltă formă de libertate.

Eu cred că un caracter păcătos îl lasă pe om responsabil; căci păcătosul este la fel de liber ca şi cel sfânt, diavolul este la fel de liber ca şi Gavril. Acum, ce este libertatea? Este o acţiune auto-iniţiată şi auto-direcţionată sub legea raţiunii şi a conştiinţei. Dar şi diavolul are toate acestea, la fel de mult ca şi Gavril; omul păcătos are toate acestea, la fel de mult ca şi cel sfânt. Diferenţa se află aici. Am puterea voinţei după cum prefer eu, dar nu am puterea de a crea un caracter sfânt pentru mine. Dacă am un caracter sfânt, caracterul meu coincide cu vederile mele, judecata mea, raţiunea mea, conştiinţa mea, şi afecţiunile mele spontane; toate merg în aceeaşi direcţie. Dar dacă sunt un păcătos nu am nici o inimă care să mă îndrepte spre bine. Raţiunea îmi spune să merg într-o direcţie, conştiinţa îmi spune să merg în aceeaşi direcţie, afecţiunile şi dispoziţiile îmi spun să merg în altă direcţie; şi astfel păcătosul, în acord cu limbajul Bibliei, deşi cu adevărat liber şi responsabil din punct de vedere moral, este supus stricăciunii; impulsurile inimii lui sunt în direcţia greşită.

Aplică acest lucru celor patru stări ale omului. Există numai patru stări, şi au existat doar două fiinţe umane care le-au experimentat pe toate cele patru–adică, Adam şi Eva. Există starea inocenţei, starea păcatului, starea harului, şi starea slavei.

Acum, ştim ce înseamnă să fim păcătoşi; dar putem noi înceta să fim păcătoşi, şi putem asculta noi de legea sfinţeniei? Noi ştim ce înseamnă să fim creştini prin har divin. Cum a fost cu Adam? Adam a fost creat, conform Bibliei, cu o natură perfect sfântă, fără păcat; şi totuşi a fost capabil să păcătuiască, şi a fost capabil să facă binele. Tu nu ai avut această experienţă. Nimeni înafară de Adam nu a avut şi nu va putea avea niciodată această experienţă.

Dacă ai citi al nouălea capitol al Mărturisirii Credinţei, pe tema „Libertăţii Voinţei”, vei găsi cea mai minunată tratare pe care ai văzut-o vreodată.

Eşti familiarizat cu faptul că teologii scapă întotdeauna din dificultăţi mari prin folosirea cuvântului „taină”, şi că taina tainelor este originea păcatului. Marea taină este una teologică. Cum este posibil ca un Dumnezeu de o sfinţenie infinită, de o compasiune infinită, de o cunoaştere infinită, de o putere infinită, să permită vreodată păcatului să existe? De ce, păcatul este chiar ceea ce urăşte. Aceasta este o taină absolut insolubilă. Cum a început păcatul? De ce l-a permis Dumnezeu? Dacă suntem liberi, dacă suntem creaţi de Dumnezeu, şi dacă nu există nimic care să nu fi fost creat de Dumnezeu înafară de însuşi Dumnezeu, cum a venit păcatul? Aceasta este o taină insolubilă. Sf. Augustin a încercat să o explice, şi cred că sugestia lui este probabil cea mai aproape de ea posibil. Este că păcatul în originea sa nu este o entitate pozitivă, ci este un defect.

Luaţi în considerare următoarea ilustraţie: Să presupunem că ai o vioară care a fost dezacordată: o atârni pe perete, iar după un an te întorci şi o iei jos, şi vioara este acordată. Tu ştii că vioara trebuie să fi fost acordată; nu putea să se acordeze spontan.Dar să presupunem că vioara ta este perfect acordată când o atârni pe perete, şi pleci, iar când te întorci afli că este dezacordată. Nu înseamnă că cineva a făcut asta. Nu spui că cineva a făcut-o, ci spui că s-a dezacordat. Acum, în cazul lui Adam nu am nici o îndoială că păcatul a început aşa–nu ca păcat, ci a început să existe prin neatenţie, a început să ia fiinţă printr-un defect în dragoste, printr-un defect în credinţă; a fost o omisiune şi a fost astfel printr-o fisură în lăută, printr-o crăpătură aici şi una acolo, cu o lipsă de armonie. Şi cu această lipsă de armonie a venit groaznica disonanţă care a trimis lumea într-o nebunie, şi a făcut o separare între Dumnezeu şi om. Adam a păcătuit, şi apoi a intrat în condiţia cu care suntem toţi familiari, cu o voinţă de a păcătui, şi cu o putere numai de a păcătui. Iar apoi, prin cruce, suntem ridicaţi la o condiţie de har, în care avem putere să ascultăm; iar puterea devine din ce în ce mai tare, şi dispoziţia şi dorinţa de a păcătui slăbesc tot mai mult. Aceasta este înaintea noastră. Mulţumesc lui Dumnezeu că vom ajunge măcar la starea de natură umană perfectă în Cristos Isus, când caracterul, amplificat şi regenerat, va ajunge la frumuseţea sa deplină cristalizată; şi apoi vom lua parte la natura divină, şi vom avea o libertate perfectă a voinţei, la fel de liberi ca Adam, şi totuşi cu siguranţă ca a lui Dumnezeu.

Autor

A.A. Hodge (1823-1886), Profesor în Teologie Sistematică la Seminarul Princeton din anul 1877 până la moartea sa în 1886, a îndemnat ca ţinta fiecărui învăţător creştin să fie producerea unei impresii vitalizante–dându-le studenţilor „teologie, expunere, demonstraţie, ortodoxism, învăţătură, dar dându-le toate acestea calde”. „El a învăţat cunoştinţa lui Dumnezeu”, a spus unul dintre ascultătorii săi, „cu învăţătura unui cercetător şi cu entuziasmul unui creştin iubitor”. Aceste calităţi nu numai că i-au aglomerat sălile de curs, ci au condus adesea la apeluri pentru lecţii în public.

AUGUSTIN ŞI  DOCTRINA DESPRE OM

DEOARECE credinţa creştină a insista întotdeauna că omul poate fi studiat cum se cuvine doar în relaţia lui cu Dumnezeu, era atât logic cât şi normal ca atenţia să se concentreze asupra doctrinei despre om numai după ce a fost studiată doctrina despre Dumnezeu şi despre Omul-Dumnezeu. Nu spun că această reflectare asupra naturii, originii şi destinului omului a fost vreodată absentă din gândul Bisericii, ci  că alte probleme mai urgente au împins doctrina despre om la periferia gândirii creştine. În al patrulea şi al cincilea secol Biserica şi-a îndreptat atenţia asupra unui studiu al naturii umane, şi teologia ei a trecut din domeniul său principal, acela a lui Dumnezeu, la studiul omului în păcat şi har. Faptul că această doctrină era acum pregătită pentru a fi discutată este evidenţiat de apariţia simultană a doi oameni care au reprezentat polii opuşi ai doctrinei, Pelagius şi Augustin. Cu aceşti doi teologi, teologia a trecut de la Răsărit la Apus, şi din sfera teologiei în cea a antropologiei. Se poate spune că discutarea acestei doctrine era mai prietenoasă gândirii Apusene, care era mai puţin subtilă şi speculativă decât cea a şcolilor Răsăritene.

DOCTRINA ÎN TEOLOGIA RĂSĂRITEANĂ

            Nu reprezintă de asemenea un adevăr faptul că doctrina despre om nu dădea nici un ţel pentru speculaţia subtilă faţă da care mintea Grecească  era atât de parţială. Natura omului ca şi suflet şi trup, sau cum susţinea Plate, trup, suflet şi duh, originea sufletului şi imoralitatea lui, faptul păcatului, şi atotprezentul fapt al morţii, a ocupat minţile teologilor Răsăriteni timp de multe generaţii. Atanasiu a tratat în preferata lui metafizică şi în misticism în discuţia despre starea primitivă a omului, intrarea păcatului şi devastările lui în natura umană şi efectele asupra destinului. Cum a prins păcatul rădăcină şi măsura în care l-a lăsat pe om liber să-şi exercite voinţa erau chestiuni de discuţie teologică continuă. Acest lucru a ridicat de asemenea întrebarea- ce se înţelege prin imaginea lui Dumnezeu în om, şi măsura în care această imagine a fost desfigurată de către păcat. Exista un acord general că omul fusese creat perfect, o stare care implica lipsa de păcat şi comuniune cu Dumnezeu, şi că starea lui prezentă de păcat este datorată neascultării. Se poate spune, totuşi, că Părinţii Greci au adoptat, în ansamblu, o vedere mai optimimstă a omului şi erau mai puţin înclinaţi să zăbovească pe depravarea lui generală decât teologii din Apus. Pentru ei păcatul era mai mult o rană suferită de natura umană decât o stare de corupere morală şi moarte spirituală. Ei s-au pus de acord în trei puncte: că omul a fost creat în perfecţiune morală; că toată rasa a împărţit păcatul lui Adam prin exercitarea voinţei libere care este o posesie inalienabilă a omului, astfel că păcatul a fost transmis, ereditar sau prin recapitulare, tuturor membrilor rasei; şi că era nevoie de harul lui Dumnezeu pentru a-i restitui naturii umane puritatea pierdută. În lupa lor cu fatalismul Gnostic, ei au simţit nevoia de a conserva libertatea umană şi, astfel, au pus un accent mai mare pe libertatea voinţei decât teologii din Apus.

DOCTRINA ÎN APUS

            Vederi similare cu privire la om au fost susţinute în Apus, cu accentul principal asupra celor două fapte despre starea decăzută a omului şi a nevoii sale de har , şi posesia  voinţei libere care implică reponsabilitate. Dar a fost lăsat pe seama lui Pelagius, un călugăr de naţionalitate britanică, să expună o doctrină despre om care obliga Biserica să regândească întreaga poziţie şi să-şi formuleze doctrina cu ceva din claritatea şi grija dată doctrinelor Trinităţii şi Persoanei lui Cristos. Cel care a făcut acest lucru a fost Augustin. Ceea ce a însemnat Arius pentru Atanasiu, a însemnat Pelagius pentru Augustin, antagonistul care a forţat o declarare şi o clarificare a chestiunii.

            Pelagius, descris ca un „învăţător la modă în Roma”, a fost, se spune, un om de un caracter fără vină şi de o trăire corectă. El a fost şocat de nedreptatea făcută naturii umane de către această doctrină a depravării pe care o învăţa Biserica şi nu a ezitat să o condamne ca şi insultă adusă Creatorului omului. El a înaintat trei teorii care erau diametral opuse convingerii catolice. Prima a fost că toţi oamenii pot fi fără păcat dacă aleg acest lucru, şi că anumiţi oameni au trăit de fapt într-o libertate totală faţă de păcat. De aici a continuat să argumenteze că dacă omul poate trăi liber de păcat, atunci poate intra în lume liber de păcat, negând astfel teoria păcatului original.  Pe baza acestui principiu a tras concluzia că omul nu a avut nici o nevoie de un ajutor supranatural în sensul harului pentru a-i da posibilitatea de a trăi o viaţă neprihănită. Această negare a nevoii şi a realităţii harului a făcut Biserica să se ridice şi să apere ceea ce era considerat doctrină centrală a credinţei sale.

            În opoziţie vizibilă cu Pelagius, Augustin, Episcopul de Hippo, a preluat domeniul şi s-a pregătit să stabilească doctrina păcatului şi a harului care este veşnic asociată cu numele său. Lui Augustin (354-430) cel mai ilustru dintre Părinţii Latini, i sa atribuit un rol de conducere ca „incomparabil cea mai mare figură între Apostolul Pavel şi Luther Reformatorul pe care a avut-o Biserica vreodată”, iar după un mileniu şi jumătate influenţa sa este încă o putere vie în Biserica lui Dumnezeu. Pentru Augustin lupta cu Pelagianismul a fost o luptă pentu însăşi temeliile Creştinismului. În revendicarea libertăţii voinţei libere a omului şi negarea nevoii harului divin, Pelagius a ridicat problema dacă, din moment ce omul prin puterea sa ar putea obţine fericirea veşnică, mai este nevoie în vreun fel de Creştinism. În controversa sa cu Pelagius, Augustin a dat Bisericii doctrina despre om care, cu câteva modificări, încă este credinţa Bisericii catolice. Doctrina sa avea câteva trăsături caracteristice, dacă nu cumva întregi idei, care au dat o expresie mai clară decât oricând până atunci credinţei Bisericii. Antropologia lui Augustin se axează în jurul a trei puncte principale: starea originală a omului, natura şi consecinţele primului păcat al omului, şi puterea harului divin de a restaura natura umană. Acestea trei sunt bineînţeles, interconectate în orice discuţie despre om, deoarece imaginea originală a omului şi starea sa primitivă poartă în mod direct măsura pierderii provocate de Cădere, şi ca urmare necesitatea şi natura harului.

            RELAŢIA OMULUI CU DUMNEZEU

            Punctul de plecare al lui Augustin a fost că în formularea doctrinei despre om, Dumnezeu şi sufletul uman trebuie privite întotdeauna în relaţie una cu cealaltă. Pentru el sufletul a fost făcut pentru Dumnezeu şi în starea sa nedecăzută nu a fost niciodată menit să existe separat de El. Chiar şi ca finţă fără păcat omul putea să-şi realizeze destinul numai printr-o dependenţă uzuală faţă de harul prin care Dumnezeu se descoperea pe Sine în mod continuu. Relaţia sufletului cu Dumnezeu, cum îi plăcea să spună, era una a unui vas receptiv în care Dumnezeu turna viaţa, lumina şi tăria Sa. În această relaţie omul deţinea adevărata libertate care consta nu din neputinţa de a păcătui, şi din abilitatea de a nu păcătui (nu non posse peccare, ci posse non peccare). Acestă neprihănire potenţială care i-a fost dată omului a constituit o potenţială imoralitate.

            Augustin nu a fost adânc interesat de dezbaterea Greacă conform căreia omul era tripartit (trup, suflet şi duh ca şi entităţi distincte) sau bipartit (trup şi suflet, sau material şi spiritual). El a folosit expresia „trup, suflet şi duh”, după cum face Pavel cu un prilej, dar el grupează sufletul şi duhul ca un tot-unitar deasupra trupului. În acest tot-unitar voinţa este aptitudinea centrală şi trăsătura caracteristică. Această accentuare asupra voinţei şi a impulsului ei către auto-realizare este trăsătura cea nouă în psihologia lui Augustin. Acest lucru este mai în accord cu utilizarea biblică, care nu ia în considerare termenii folosiţi–variaţiile duh, suflet, carne, inimă–ca şi părţi sau diviziuni ale omului, ci mai curând ca şi modalităţi prin care omul se exprimă. În acest sens foloseşte Augustin în mod general „voinţă”.

                           NATURA ŞI CONSECINŢELE PĂCATULUI

            Faptul că omul era pus la probă implică faptul că el putea să păcătuiască şi astfel să piardă părtăşia cu Dumnezeu. Acest lucru s-a întâmplat de fapt când Adam a ales iubirea de sine, esenţa tuturor păcatelor. Aici Augustin accentuează natura voluntară a păcatului, punându-l nu pe seama unei baze naturale ci a uneia etice. Viaţa omului consta în comuniunea cu Dumnezeu, aşa că păcatul său a făcut ca viaţa să-i fie ruptă de sursa ei de existenţă şi susţinere în Dumnezeu. În acest mod omul a fost adus sub dominaţia unei necesităţi rele: omul nu-şi mai poate realiza destinul sau voinţa adevăratul bine.

            Din moment ce pentru Augustin esenţa păcatului stă în despărţirea de Dumnezeu, binele suprem şi sursa vieţii, era normal ca păcatul să fie privit ca o privare, şi nu ca un adaos adus vieţii ci ca o sustragere de la ea. El foloseşte ilustraţia unei plante în care încetarea vieţii înseamnă descompunere. Pentru noi, cu ideile moderne din bacteriologie, descompunerea nu înseamnă doar simpla lipsă de viaţă, ci înseamnă şi prezenţa agenţilor de dezintegrare sub forma unor bacterii care preiau rolul de a descompune materia organizată. Aşadar doctrina lui Augustin conform căreia răul este doar privarea de bine, şi nu dispune de o realitate metafizică, este supusă unei obiecţii deschise serioase că are de-a face numai cu aspectul metafizic al păcatului, şi nu cu moralul şi eticul, şi aşadar nu face dreptate caracterului pozitiv al păcatului în practică.

            Dar luând urma păcatului, nu după solicitările simţurilor, ci a iubirii de sine, Augustin se află pe un teren mai sigur când învaţă că printr-o cădere interioară, în care omul a substituit dragostea pentru Dumnezeu cu dragostea de sine, solicitările simţurilor au putere asupra vieţilor noastre. Prin părăsirea lui Dumnezeu, sufletul a devenit părăsit de Dumnezeu, şi armonia interioară a naturii umane a fost pierdută. Aceasta a pregătit calea pentru senzualitate, sau solicitările simţurilor, arătate în sensul ruşinii care a intrat imediat în senzualitatea primilor noştri strămoşi.

            TRANSMITEREA PĂCATULUI

Este destul de evident că Augustin nu este clar sau consistent în vederea sa cu privire la transmiterea păcatului. Câteodată el vorbeşte ca şi cum păcatul ar fi fost transmis printr-o unitate misterioasă a rasei, insinuând că toţi am fost prezenţi în individul Adam astfel încât toată rasa a fost un singur om care a păcătuit. Câteodată vorbeşte despre aceasta mai mult în sensul realiştilor moderni ca şi când păcatul lui Adam a stricat materialul naturii noastre, iar natura coruptă îi strică pe cei cărora le este împărtăşită. Alteori, el se mulţumeşte să o explice doar prin termeni de ereditate. Dar peste tot el insistă că Adam a transmis atât vina cât şi stricăciunea  ataşată acesteia urmaşilor săi. A fost nevoie de teologii perioadei post-Reformă pentru a explica transmiterea păcatului în termenii  relaţiei federale sau de legământ în care se afla Adam cu Dumnezeu în numele întregii rase, astfel că atunci când capul legământului a căzut, el a tras toată rasa după el. Această idee este centrală pentru Teologia Legământului în ansamblu, deoarece principiul ei de bază este că din moment ce omul a fost ruinat printr-un reprezentant, omul poate fi restaurat printr-un reprezentant.

            Augustin nu-şi face nici o iluzie, totuşi, cu privire la prejudiciul adus naturii noastre de către păcat. A adoptat vederea înaltă referitoare la starea originală a omului, la fel cum a adoptat şi întunecata vedere a a stării lui decăzute. În timp ce recunoaşte că sufletul nu a pierdut toată percepţia relaţiei lui primare cu Dumnezeu, şi nici nu a încetat să suspinet după El, el susţine că omul nu mai are puterea de a realiza adevăratul sfârşit al fiinţei lui, dar că prin ignoranţă şi obicei rău el se afundă mai mult în mod constant în robie. Pentru Augustin, cât şi pentru noi, ‘depravarea totală’  însemna că păcatul l-a afectat pe om în totalitate în natura sa astfel încât nici un element sau aptitudine nu poate fi eliminată din condiţia sa decăzută.

            Nicăieri, susţine Augustin, nu se poate vedea mai clar dauna făcută de păcat naturii umane ca în sfera voinţei omului. În timp ce Dumnezeu l-a înzestrat pe om cu voinţă liberă, Adam şi-a folosit voinţa pentru a păcătui, aşa că aptitudinea voinţei este deteriorată. Voinţa ca şi simplă aptitudine el a diferenţiat-o de consimţire care este produsul şi expresia întregii noastre naturi. Aptitudinea voinţei este considerată de el ca fiind neutră din punct de vedere moral,  sensibilă la înclinaţiile şi poruncile naturii, un simplu anemoscop (giruetă, om schimbător), cum se exprimă el, gata să fie întors în orice direcţie de către vântul care bate din inimă. Deoarece Căderea a îmbolnăvit şi a pervertit natura umană, voinţa sa trebuie să acţioneze în direcţia indicată de natura sa. Acest lucru implică faptul că voinţa omului este înrobită de o natură rea; o natură coruptă îşi foloseşte voinţa în mod corupt. Ce s-a ales, aşadar, de voinţa liberă a omului? Încă este liberă, răspunde Augustin, să ducă la îndeplinire dorinţele naturii, dar din moment ce natura este coruptă, voinţa omului este liberă să facă doar răul. Omul şi-a pierdut posse non peccare, libertatea de a nu păcătui.  Astfel voinţa liberă a omului serveşte la păcătuit, dar nu serveşte la făcut bine decât dacă şi până atunci când natura este schimbată şi voinţa este eliberată prin harul lui Dumnezeu.

            Augustin nu este, totuşi, un determinist fizic sau metafizic în sensul în care se crede de unii a fi. El recunoaşte că din punct de vedere psihologic omul este liber în limita capacităţii sale şi este cauza eficientă a răului făcut de el. Deşi omul are o alegere liberă el optează pentru o cale perversă. În acest sens Augustin foloseşte fraza: „voinţa este liberă, dar nu eliberată”. Pierderea libertăţii de către om îşi are rădăcinile în caracterul său moral.

            Este îndoielnic dacă în toate acestea Augustin face dreptate completă voinţei omului ca şi aptitudine care poate acţiona fie în armonie fie în opoziţie cu natura. Poate să nu asculte ceea ce îi dictează inima, chiar şi în omul neregenerat. Ceea ce îi lipseşte unei accentuări cuvenite în învăţătura sa este că aptitudinea voinţei a participat la ruina generală a naturii omului (ar fi fost ciudat dacă aceasta, dintre toate aptitudinile sale, a scăpat) şi că voinţa nu este înrobită şi îmbolnăvită, câştigată de partea păcatului şi exercitându-şi consimţirea  în direcţia păcatului. În alegerea dintre bine şi rău, nu mai rezistă presiunii inimii din partea răului deoarece propria-i înclinaţie este în acea direcţie.

            RESTAURAREA  HARULUI  DIVIN

            În acest context al unei voinţe înrobite introduce Augustin doctrina sa despre har, doctrina asupra căreia dintre toţi ceilalţi el a aruncat cea mai mare lumină, se spune că Augustin a înlocuit dualismul metafizic al materiei şi duhului, atât de familiar gândirii greceşti, cu dualismul etic şi religios al păcatului şi harului. Ar fi corect să spunem că el recunoaşte în har răspunsul divin la inabilitatea omului. Însuşi Augustin nu a putut să piardă din vedere îndatorirea faţă de harul lui Dumnezeu care i-a ridicat viaţa din mocirla păcatului şi a impurităţii. În timp ce harul constă în mod cuvenit în toate formele de ajutor divin, pentru Augustin a constat în mod particular din operarea interioară a Duhului lui Dumnezeu–’o putere internă şi secretă, minunată şi inexprimabilă’–prin care omul este făcut o creatură nouă şi păstrat într-o stare de mântuire. Lui Augustin îi place să reprezinte acest har ca fiind în esenţă scrierea legilor lui Dumnezeu în inima noastră atfel că se pare de aici încolo ca alegerea şi dorinţa noastră. Astfel arată el că harul nu prejudiciază voinţa liberă, ci lucrează la ea pentru a o elibera şi apoi lucrează prin ea când este eliberată. Concepţia lui Augustin cu privire la harul lui Dumnezeu în reînnoirea voinţei şi restaurarea ei la adevărata ei libertate găseşte expresii concise în rugăciunea sa: ’Dă ce ai poruncit, şi porunceşte voia Ta’.

            Când Augustin ajunge să discute agenţii harului, în special botezul, doctrina sa cu privire la har intră în conflict cu doctrina sa despre Biserică, şi deşi nu leagă acordarea harului de orânduirea botezului, el susţine totuşi că nimeni nu poate fi mântuit dacă nu a fost botezat. Pentru noi, esenţa evanghelismului, în opoziţie cu sacerdotalismul, este că sufletul poate avea acces direct la Dumnezeu fără a folosi nici un agent, deşi recunoaştem că agenţii sunt meniţi să fie canale pentru har. În ciuda acestei scăpări, Augustin nu a fost sacerdotalist, căci nimeni nu a fost mai anti-eclesiast în sensul că el a făcut ca tot ce ţine de mântuire să vină de la Dumnezeu şi să depindă numai şi numai de Dumnezeu. Într-adevăr, aşa cum s-a arătat în mod frecvent, teologia lui despre har, corect înţeleasă, avea în ea acel lucru care a distrus chiar această concepţie a transmiterii mecanice a harului. Nu e prea mult spus, aşa cum precizează B.B.Warfield, că dacă Augustin nu a fost primul dintre reformatori, teologiei lui Augustin despre har îi datorăm Reforma şi emanciparea spiritului uman de la robia meşteşugului preoţesc şi de la dependenţa de meritele omului. Ştim că doctrina sa despre har a fost luată în posesie de Luther şi a constituit baza teologiei Reformei.

            Contribuţia lui Augustin la doctrina despre om a fost nu numai un avans mare al gândirii Bisericii în veacuri mai îndepărtate, şi baza pe care teologii secolului al şaisprezecelea urmau să-şi formuleze doctrina, dar prin trăsăturile ei principale rămâne doctrina distinctivă despre om până în ziua de astăzi. Odată cu venirea erei ştiinţifice, omul a fost discutat în alte contexte; în relaţia sa cu viaţa naturală din jurul lui, ca în biologie; în relaţie cu legile care guvernează existenţa lui naturală, ca în fizică; în relaţie cu mediul lui social, ca în sociologie; dar a fost lăsat la latitudinea revelaţiei creştine să aducă lumină asupra omului în relaţie cu Creatorul lui. Acesta a fost punctul de vedere al lui Augustin, şi încă este punctul de referinţă al antropologiei creştine.

BOOKS FOR FURTHER STUDY
B. B. Warfield, Studies in Tertullian and Augustine (O.U.P., New York, 1931).
J. Laidlaw, The Bible Doctrine of Man (T. & T. Clark, 1905).

 

(Adăugat initial de Viorel Ardelean)
  53 accesări
  0 comentarii
53 accesări
0 comentarii

[luni, 27 aprilie] Unitatea Scripturii

 

 

Apostolii scriu că „toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu” (2 Timotei 3:16) și că „nicio prorocie n­-a fost adusă prin voia omului, ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mânați de Duhul Sfânt” (2 Petru 1:20,21). Cu Dumnezeu ca autor suprem al Bibliei, putem fi siguri că există unitate și o armonie fundamentală între părțile Scripturii în privința învățăturilor­-cheie pe care le prezintă.

 

2. De ce este importantă unitatea Bibliei pentru credinţa noastră?

 

Tit 1:9

”…să se ţină de Cuvântul adevărat, care este potrivit cu învăţătura, pentru ca să fie în stare să sfătuiască în învăţătura sănătoasă şi să înfrunte pe potrivnici.”

 

2 Timotei 1:13

”Dreptarul învăţăturilor sănătoase pe care le-ai auzit de la mine ţine-l cu credinţa şi dragostea care este în Hristos Isus.”

 

Doar pe baza unității interne, unitate care derivă din sursa divină de inspirație, poate funcționa Scriptura ca propriul său interpret. Dacă Scriptura nu ar avea o unitate atotcuprinzătoare în învățăturile sale, atunci nu am putea ajunge la armonie în privința doctrinelor cu privire la orice subiect. Fără unitatea Bibliei, biserica nu ar avea niciun mijloc de a distinge adevărul de rătăcire și de a respinge erezia. Nu ar exista nicio bază pentru aplicarea măsurilor disciplinare sau pentru corectarea abaterilor de la adevărul lui Dumnezeu. Scriptura și­-ar pierde puterea convingătoare și eliberatoare.

 

Domnul Isus și autorii biblici au crezut în unitatea Scripturii, unitate care are la bază originea ei divină. Putem observa acest lucru în faptul că ei obișnuiau să citeze din mai multe cărți ale Vechiului Testament, considerând că toate sunt egale și au aceeași greutate (Romani 3:10­-18; aici Pavel folosește pasaje din Eclesiastul [7:20], Psalmii [14:2,3; 5:9; 10:7] și Isaia [59:7,8]).

 

Autorii Bibliei au privit Scriptura ca pe un întreg coerent, inseparabil, în care temele importante sunt dezvoltate în amănunt. Nu există dezacord între Vechiul și Noul Testament. Noul Testament nu prezintă o Evanghelie sau o religie nouă. Vechiul Testament este dezvoltat în Noul Testament și Noul Testament este construit pe temelia Vechiului Testament. Prin urmare, cele două Testamente au o relație de reciprocitate în care unul îl luminează pe celălalt.

 

Unitatea Scripturii mai implică și faptul că, atunci când studiem un subiect biblic, nu trebuie să încercăm să ne bazăm învățătura doar pe câteva afirmații izolate, ci trebuie analizată toată Scriptura (Tota Scriptura).

 

Ce ar trebui să facem când descoperim texte sau idei în Biblie care par să se contrazică? Cum putem rezolva aceste dileme?

(Adăugat initial de Julien)
  46 accesări
  0 comentarii

Drept de autor

© http://studiu-biblic.ro

46 accesări
0 comentarii

SDD. Acționăm la nivel global pentru persoanele cu Sindrom Down!

download

de Asociația Down Art Therapy

image

Dragii noștri,

După victoria recentă pe plan național prin care s-a recâștigat dreptul la asistent personal pentru persoanele cu Sindrom Down, vă supun atenției o oportunitate de care putem profita la nivel global.

Prietenii noștri din Franța, Fundația Jérôme Lejeune, ne-au scris recent despre o conferință internațională ce va avea loc la Geneva pe 20 martie a.c.

Mobilizarea la nivel internațional a început cu petiția Stop Discriminării persoanelor cu Sindrom Down, pe care o găsiți în limba română la adresa: stopdiscriminatingdown.com/ro/petitia

Lansată de Fundația Jérôme Lejeune și Downpride, scopul ei este de a crește gradul de conștientizare asupra pericolelor testului prenatal non-invaziv (NIPT) în rândul oficialilor de la ONU.

Un pas important în cadrul campaniei va fi făcut la Geneva, pe 20 martie, prin organizarea unei conferințe internaționale (găsiți invitația aici: Invitation-SDD)

Acest eveniment are rolul de a avertiza reprezentanții ONU ce se ocupă de drepturile omului asupra abuzurilor screening-ului prenatal care conduc la practici eugenice.

Vă rugăm să luați în considerare posibilitatea de a participa la conferința de la Geneva și de asemenea să distribuiți invitația către rețelele proprii.

Haideți să ne mobilizăm și în privința petiției stopdiscriminatingdown.com/ro/petitia, care are nevoie să fie distribuită masiv, încât să strângem 100.000 semnături înainte de conferință.

Avem nevoie de ajutorul vostru pentru a ajunge la cât mai mulți oameni.

Semnați petiția și dați-le de știre tuturor cunoștințelor/ONG-urilor interesate de protecția persoanelor cu Sindrom Down! Vă mulțumim!

Împreună suntem de neoprit!

Echipa Down Art Therapy

SDD. Acționăm la nivel global pentru persoanele cu Sindrom Down!

https://ardeleanlogos.wordpress.com/social/sdd-actionam-la-nivel-global-pentru-persoanele-cu-sindrom-down/

(Adăugat initial de Viorel Ardelean)
  49 accesări
  0 comentarii
49 accesări
0 comentarii

Studenţi ai Cuvântului – st. 4

(Adăugat initial de S Andrei)
  62 accesări
  0 comentarii

Drept de autor

© http://studiu-biblic.ro

62 accesări
0 comentarii

NUMERE ÎN VECHIUL  TESTAMENT ȘI ÎN NOUL TESTAMENT

Folosirea lui în general

Ca şi majoritatea vecinilor lui de la Mediterană şi din Orientul Apropiat, de ex. Asiria, Egiptul, Grecia, Roma şi Fenicia, Israelul a avut sistemul decimal de numărat. Numerele pe care le găsim în textul ebraic al VT sunt scrise în cuvinte, aşa cum găsim de altfel şi cifrele în greaca NT. Numeralele mai sunt scrise sub formă de cuvinte şi pe Piatra moabită cât şi pe Inscripţia de la Siloam.

În ebr., numărul unu este un adjectiv. O serie de substantive sunt simbolul numerelor de la 2 la 10. Combinaţia acestor numere cu 10 ne dau numeralele de la 11 la 19. După 20, zecile se formează după un model similar cu cele din limba română, adică 3, 30. Există un cuvânt separat pentru 100; 200 este forma dublă a acestui cuvânt, iar de la 300 la 900, există din nou un model similar cu cel existent în limba română. Cel mai mare număr exprimat printr-un singur cuvânt este 20.000, forma dublă a lui 10.000.

Papirusurile în aramaică ce s-au găsit în Egipt şi care aparţin perioadei dintre sec. al 6-lea şi sec. al 4-lea î.Cr., confirmarea în aramaică a tabletelor cu scriere cuneiformă din Mesopotamia cât şi greutăţile evreieşti sunt dovezi ale existenţei unui sistem timpuriu de notaţii numerice din perioada VT. Liniile verticale erau folosite pentru unităţi, iar cele orizontale pentru zeci, scrise unele peste altele pentru multipli lui 10, deseori cu o liniuţă în jos în partea dreaptă. Un mem stilizat a simbolizat cifra 100, cu liniuţe verticale pentru alte sute. Pentru a indica cifra 1000, s-a folosit o prescurtare a cuvântului „o mie”. Se consideră că materialul existent în ebr. ne arată că un semn asemănător cu lambda grecesc a fost simbolul folosit pentru cifra 5 şi un semn similar cu un gimel din scrierea timpurie era simbolul cifrei 4. Vezi Y. Yadin, Scripta Hierosolymitana, 8, 1961, p. 9-25. (*GREUTĂŢI ŞI MĂSURĂTORI).

H.L. Allrick (BASOR 136, 1954, p. 21-27) propune că iniţial listele din Neemia 7 şi Ezra 2 au fost scrise în sistemul primitiv de notare a numeralelor în ebr.; aram. şi sugerează că acest lucru poate explica anumite diferenţe care apar între liste. Vezi A.R. Miliard, TynB11, 1962, p. 6-7, pentru date cu privke la simbolurile numeralului în ebraică.

Ideea folosirii literelor alfabetului pentru numerale aparţine grecilor sau cel puţin a originat în perioada influenţei greceşti şi, după toate datele care ne sunt cunoscute, această scriere a numeralelor a apărut pentru prima dată pe monezile din perioada Macabeilor. Totuşi, pentru sugestii privitoare la o origine şi mai timpurie, vezi G.R. Driver, Textus 1, 1960, p. 126; 4, 1964, p. 83. Primele 9 litere au fost folosite pentru cifrele de la 1 la 9, multipli lui 10 – de la 10 la 90 – au fost simbolizaţi prin următoarele nouă litere, iar sutele, de la 100 la 400 au fost simbolizate prin cele patru litere care au mai rămas. Cifra 15, însă, a fost simbolizată printr-o combinaţie a lui teth (9) şi a lui waw (6), întrucât cele două litere yod (10) şi he (5) sunt consoane ale luiYah, o formă sacră a numelui Iahve. Celelalte numere au fost formate prin combinaţii de litere. În ebraica biblică mai există şi numerale ordinale de la 1 la 10, după care sunt folosite numeralele cardinale. Mai există şi cuvinte pentru fracţii de la o jumătate la o cincime. Numerele din ebr. biblică urmează şablonul folosit în greaca elenistă.

Un indiciu cu privire la conceptul matematic de infinit poate fi găsit în afirmaţia care se găseşte în Apocalipsa 7:9, unde cei răscumpăraţi sunt „o gloată pe care nu putea s-o numere nimeni”. Acest concept este exprimat în VT, printr-un tablou concret ca, de ex. în Geneza 13:16. De asemenea, în Geneza 15:5.

Operaţiile aritmetice elementare sunt menţionate în VT, de ex. adunarea în Numeri 1:17 ş.urm. şi în 1:45; scăderea în Levitic 27:18; înmulţirea în Levitic 25:8. În anumite pasaje este evident că numerele sunt folosite cu un sens aproximativ. Cifrele 2, „2 sau 3″, „3 sau 4″, „4 sau 5″ sunt folosite uneori cu sensul de „câţiva, câteva” – de ex. în 1 Împăraţi 17:12, unde văduva din Sarepta spune: „Strâng două bucăţi de lemne”, şi la fel în Levitic 26:8 – „Cinci din voi vor urmări o sută”. Utilizări similare mai pot fi găsite în 2 Împăraţi 6:10; Isaia 17:6; pentru expresia „trei sau patru”, vezi Amos 1:3 ş.urm. şi Proverbe 30:15 ş.urm. În NT, putem cita folosirea numerelor rotunde de către Pavel în i.Cor. 14:19. „Dar în biserică, voiesc mai bine să spun cinci cuvinte înţelese, ca să învăţ şi pe alţii, decât să spun zece mii de cuvinte în altă limbă”. Cf. de asemenea, Matei 18:22.

Se pare că cifra „10″ a fost folosită ca un echivalent al expresiei „de mai multe ori” şi putem cita cuvintele lui Iacov din Geneza 31:7, unde scrie că Laban i-a schimbat simbria „de zece ori”; vezi, de asemenea, Numeri 14:22. Faptul că despre Saul, David şi Solomon ni se spune că au domnit fiecare 40 de ani şi afirmaţia care apare repetat în cartea Judecătorilor că ţara a avut linişte 40 de ani (Judecători 3:11; 5:31; 8:28) par să indice că numărul 40 a fost folosit în sensul unei generaţii, sau al unei perioade lungi de timp. 100, de ex. Eclesiastul 6:3, este echivalentul unui număr mare, iar alte cifre cum ar fi 1.000 sau 10.000 (Deuteronom 32:30; Levitic 26:8), şi 40.000 (Judecători 5:8) sunt numere rotunde care reprezintă un număr foarte mare, nedefinit. În cazul cifrelor mari care au fost folosite pentru a exprima tăria unei oştiri, de ex. 2 Cronici 14:9, acestea sunt după toate probabilităţile nişte cifre aproximative, aşa cum se pare că stau lucrurile şi cu numărătoarea poporului făcută de David (2 Samuel 24:9; cf. 1 Cronici 21:5), şi poate cu cele 7.000 de oi sacrificate în Ierusalim (2 Cronici 15:11).

Numere mari în Vechiul Testament

Numerele mari care apar în anumite părţi ale VT au dat naştere la dificultăţi considerabile. Acestea au de-a face în special cu cronologia perioadelor primare din istoria VT, unde problema este complicată şi mai mult de prezenţa unor cifre diferite care apar în diferite texte şi versiuni, cu numărul israeliţilor în perioada exodului şi cu numărul războinicilor din diferite armate, în special cu numărul celor omorâţi din oştirile duşmane. Cu privire la prima problemă, textul ebr. ne dă 1.656 de ani între creaţie şi potop, LXX 2.262 de ani, iar textul Samaritean 1307 ani. Sau, în ce priveşte vârsta lui Metusala, textul ebr. ne dă 969 de ani, iar cel Samaritean 720 de ani (*GENEALOGIE; *CRONOLOGIA VECHIULUI TESTAMENT.) O problemă similară există în NT privitor la numărul de persoane care erau la bordul corăbiei cu care Pavel a călătorit spre Roma. Unele manuscrise ne dau 276, iar altele 76 (Faptele Apostolilor 27:37). La fel, numărul fiarei (Apocalipsa 13:18) apare diferit ca 666 sau 616.

Un indiciu că numerele pot fi denaturate în procesul de transmitere al unui text ne este pus la îndemână de numerele care în anumite texte paralele sunt diferite; de ex. vârsta pe care a avut-o Ioiachin la începutul domniei este de 18 ani în 2 Împăraţi 24:8 şi 8 în 2 Cronici 36:9.

Descoperirile arheologice ne-au furnizat informaţii preţioase cu privire la perioada exodului şi a cuceririi Palestinei, cât şi cu privire la populaţia de atunci. Dat fiind faptul că israeliţii au fost mai puţini la număr decât canaaniţii, aşa cum se poate deduce din Exod 23:29 şi Deuteronom 7:7, 17, 22, numărătoarea poporului din Numeri 1 şi 26 care se referă la o populaţie de 2-3 milioane, necesită investigaţie.

Au fost propuse diferite interpretări ale cifrelor, de la acceptarea valorii nominale, de ex. NBC, 1953, p. 165, şi lucrarea lui J. Bright, A History of Israel, 1972, p. 130: „Aceste liste… reprezintă o perioada de mai târziu a istoriei lui Israel”. S-au făcut încercări de a retraduce cifrele şi astfel, de a le micşora. Cuvântul ebr. ‘elep, „o mie”, poate fi tradus cu „familie”, „grupul dintr-un cort” sau „clan”: de ex. Judecători 6:15, „clanul meu” (‘alpi) este cel mai slab din Manase”. Pot fi consultate următoarele lucrări: F. Petrie, Egipt and Israel, 1911, p. 42 ş.urm.; G. E. Mendenhall, „The Census Lists of Numbers 1 and 26″, JBL 77, 1958, p. 52 ş.urm.; C.S. Jarvis, Yesterday and Today in Sinai, 1936; R.E.D. Clark, „The Large Numbers of the OT”, JTVI 87, 1955, p. 82 ş.urm.

J.W. Wenham (TynB 18, 1967, p. 19-53), urmândul pe R.E.D. Clark care retraduce ‘elep, „o mie” cu ‘allup, „ofiţer” sau „războinic instruit” şi care interpretează me’ot, „sute”, cu „contigente”, numerele mari constau dintr-o contopire a acestor doi termeni într-un raport specific. Numărul luptătorilor s-ar reduce la 18.000 şi, luându-i în considerare pe leviţi şi pe cei care erau prea bătrâni ca să lupte, numărul bărbaţilor din popor ar fi urcat la 36.000, compatibil cu cifra noilor născuţi de parte bărbătească (22.273) pe care o găsim în Numeri 3:43. Această cifră, dublată ca să includă şi femeile, ne dă o populaţie a Israelului de 72.000 de persoane.

Revocalizarea lui ‘elep în ‘allup, „ofiţer”, „căpitan”, ne dă o soluţie posibilă la numărul enorm al celor căzuţi în bătălie, arătat în mii, şi se potriveşte practicii din timpul bătăliilor din antichitate, când vitejii au repurtat cea mai mare parte a bătăliei, de ex. David şi Goliat.

III. Numere semnificative

Numere sunt folosite de asemenea cu semnificaţie simbolică sau teologică.

Cifra UNU este folosită să redea conceptul de unitate şi unicitate a lui Dumnezeu, de ex. Deuteronom 6:4, „Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn”. Rasa umană a ieşit dintr-un singur om (Faptele Apostolilor 17:26). Păcatul a intrat în lume printr-un singur om (Romani 5:12). Darul harului ne-a fost dat print-un singur om, Isus Cristos (Romani 5:15). Jertfa pe care a depus-o prin moartea Sa este o jertfă depusă o dată pentru totdeauna (Evrei 7:27), iar El este cel întâi născut dintre cei morţi (Coloseni 1:18), pârga celor adormiţi (1 Corinteni 15:20). Cifra „unu” mai simbolizează unitatea dintre Cristos şi Tatăl (Ioan 10:30), unitatea dintre credincioşi şi Dumnezeire, şi unitatea care există între credincioşi (Ioan 17:21; Galateni 3:28). Mai departe, „unu” exprimă singuralitatea unui scop (Luca 10:42). Conceptul de unitate se găseşte de asemenea şi în cuvintele pe care le are Isus de spus cu privire la căsătorie, „cei doi vor fi un singur trup” (Matei 19:5).

DOI este o cifră care poate simboliza atât unitate cât şi diviziune. Bărbatul şi femeia formează celula de bază a familiei (Geneza 1:27; 2:20, 24). Animalele se asociază în perechi şi intră în corabie două câte două (Geneza 7:9). Deseori doi oameni muncesc împreună, de ex. iscoadele lui Iosua (Iosua 2:1), iar Cei doisprezece cât şi Cei şaptezeci sunt trimişi doi câte doi (Marcu 6:7; Luca 10:1). În plus, la Sinai au fost două table de piatră, şi de multe ori animalele au fost aduse ca jertfă în perechi. Prin contrast, cifra „doi” este folosită cu o conotaţie de divizare în 1 Împăraţi 18:21, sens pe care implicit îl găsim şi în cele două căi din Matei 7:13-14.

TREI. Este normal să asociem cifra trei cu Trinitatea Persoanelor din Dumnezeire, şi următoarele sunt câteva trimiteri biblice unde această învăţătură este subînţeleasă: Matei 28:19; Ioan 14:26; 15:26; 2 Corinteni 13:14; 1 Petru 1:2. Cifra 3 este de asemenea asociată cu câteva dintre faptele măreţe ale lui Dumnezeu. La Muntele Sinai, Domnul a coborât „a treia zi” să dea poporului Legea (Exod 19:11). În prorocia lui Osea, Domnul va ridica pe poporul Său „a treia zi”, însemnând probabil „pentru o perioadă scurtă” (Osea 6:2). Există un mod similar de utilizare a cifrei 3 în Luca 13:32, unde expresia „a treia zi” este o formă „poetică pentru momentul când ceva este terminat, completat, şi perfectat” (N. Geldenhuys,Commentary on the Gospel of Luke, 1950, p. 384, n. 4). Iona a fost aruncat afară (Iona 1:17; Matei 12:40) a treia zi, iar Dumnezeu L-a înviat pe Cristos din morţi tot a treia zi (1 Corinteni 15:4). Numărul ucenicilor care au avut acces la o părtăşie mai intimă cu Cristos a fost de trei (Marcu 9:2; Matei 26:37), iar la Calvar au fost trei cruci. Pavel a subliniat trei virtuţi creştine (1 Corinteni 13:13). Un alt caz când cifra trei este folosită privitor la perioade de timp este atunci când lui David i se pun în faţă trei alternative din care să aleagă: trei zile de ciumă, trei luni de înfrângere sau trei ani de foamete (1 Cronici 21:12). Desfăşurarea oastei lui Ghedeon ne dă un alt exemplu de împărţire în trei (Judecători 7:16), iar fracţia „a treia parte” este folosită în Apocalipsa 8:7-12.

PATRU, numărul laturilor unui pătrat, este în Biblie un simbol al întregului, în ebr. numele divin Iehova are patru litere (YHWH). Au existat patru râuri care ieşeau din grădina Edenului (Geneza 2:10) şi există patru colţuri ale pământului (Apocalipsa 7:1; 20:8), de unde bat cele patru vânturi (Ieremia 49:36; Ezechiel 37:9; Daniel 7:2). În vedenia pe care a avut-o atunci când a văzut slava Domnului, Ezechiel a văzut 4 făpturi vii (cap. 1) şi cu acestea putem compara cele 4 creaturi din Apocalipsa 4:6.

Istoria lumii începând cu perioada Imperiului babilonian este împărţită în patru perioade în care au dominat patru împărăţii (Daniel 2:7). Patru este un număr de bază în simbolismul profetic şi în literatura apocaliptică, aşa cum arată şi următoarele trimiteri: 4 fierari şi patru coarne (Zaharia 1:18-21), 4 cară (Zaharia 6:1-8), 4 coarne ale altarului (Apocalipsa 9:13), 4 îngeri nimicitori (Apocalipsa 9:14). În plus, avem patru evanghelii, iar la vremea când Evanghelia a fost dată Neamurilor, Petru a văzut într-o vedenie coborându-se o faţă de masă care era ţinută de cele 4 colţuri.

CINCI şi ZECE, cât şi multipli lor, apar frecvent datorită sistemului zecimal folosit în Palestina. În perioada dinainte de potop, VT vorbeşte despre 10 patriarhi. Asupra Egiptului s-au abătut 10 plăgi şi poporului Israel i s-au dat 10 porunci. Fracţia o zecime, „a zecea parte” a fost folosită privitor la zeciuială (Geneza 14:20; 28:22; Levitic 27:30; 2 Cronici 31:5; Maleahi 3:10). În pilda din Luca 15:8, femeia are 10 monede, iar pilda polilor vorbeşte despre 10 poli, 10 slujitori şi 10 cetăţi (Luca 19:11-27). Din cele 10 fecioare, 5 au fost înţelepte şi 5 neînţelepte (Matei 25:2). Cinci vrăbii s-au vândut pentru 2 bani (Luca 12:6). Bogatul nemilostiv a avut cinci fraţi (Luca 16:28); femeia de la fântână a avut 5 bărbaţi (Ioan 4:18), iar atunci când cei 5.000 au fost hrăniţi, băiatul a avut cinci pâini. Sunt 10 lucruri care nu-l pot despărţi pe credincios de dragostea lui Dumnezeu (Romani 8:38 ş.urm.) şi 10 păcate care-i răpesc dreptul de a intra în Împărăţia lui Dumnezeu (1 Corinteni 6:10). De aceea, cifra 10 semnifică întregul, desăvârşirea; 10 bătrâni formează o adunare (Rut 4:2).

ŞASE. În relatarea despre creaţie, Dumnezeu l-a creat pe bărbat şi pe femeie în ziua a şasea (Geneza 1:27). Şase zile i-au fost date omului să muncească (Exod 20:9; 23:12; 31:15; cf. Luca 13:14). Un rob evreu trebuie să slujească 6 ani înainte să fi fost eliberat. Numărul 6 este, de aceea, strâns asociat cu omul.

ŞAPTE. Cifra 7 are un loc de frunte printre numerele sacre din Scripturi, şi simbolizează întregul, împlinirea şi perfecţiunea. În relatarea despre creaţie, în ziua a 7-a Dumnezeu s-a odihnit în urma lucrării pe care a făcut-o şi a sfinţit această zi. Acesta a fost modelul Sabatului evreiesc, zi în care omul trebuia să nu lucreze (Exod 20:10), al anului sabatic (Levitic 25:2-6), şi de asemenea al anului de veselie care se ţinea din 7×7 ani (Levitic 25:8). Praznicul pâinii nedospite şi cel al corturilor durau fiecare 7 zile (Exod 12:15, 19; Numeri 29:12). Ziua ispăşirii se ţinea în cea de-a 7-a lună (Levitic 16:29), iar cifra 7 apare frecvent asociată cu ritualul VT, de ex. trebuia să se stropească de 7 ori cu sângele taurilor (Levitic 4:6), iar ca ardere de tot trebuiau aduşi 7 miei (Numeri 28:11). Leprosul curăţat trebuia stropit de 7 ori (Levitic 14:7), iar Naaman a trebuit să se scufunde de 7 ori în Iordan (2 Împăraţi 5:10). În Cortul întâlnirii, sfeşnicul avea 7 braţe (Exod 25:32).

Alte trimiteri pe care le putem nota sunt: mama celor 7 fii (Ieremia 15:9; 2 Macabei 7:1 ş.urm.); 7 femei pentru un bărbat (Isaia 4:1); o noră care face mai mult decât 7 fii (Rut 4:15). Saducheii I-au prezentat lui Isus un caz când o femeie s-a căsătorit cu şapte fraţi (Matei 22:25). Preoţii au înconjurat Ierihonul de 7 ori (Iosua 6:4). Slujitorul lui Ilie s-a uitat de 7 ori dacă nu vine ploaia (1 Împăraţi 18:43). Psalmistul l-a lăudat pe Dumnezeu de 7 ori pe zi (Psalmul 119:164), iar Geneza 29:18; 41:29, 54 şi Daniel 4:23 vorbesc despre 7 vremi. Biserica primară a avut 7 diaconi (Faptele Apostolilor 6:3), iar Ioan se adresează în Apocalipsa celor 7 biserici, unde mai sunt menţionate şi 7 sfeşnice de aur (1:12) şi 7 stele (1:16). La hrănirea miraculoasă a celor 4.000 de persoane din cele 7 pâini şi câţiva peştişori (Marcu 8:1-9), cele 7 coşuri de firimituri care s-au ridicat pot fi un indiciu că Isus îl poate satisface pe om complet. Maria Magdalena a fost posedată complet de 7 demoni (Luca 8:2), în timp ce balaurul din Apocalipsa 12:3 şi fiara din Apocalipsa 13:1; 17:7 au avut 7 capete.

OPT. 1 Petru 3:20 ne aminteşte despre 8 persoane care au scăpat în corabia lui Noe. Tăierea împrejur a unui băiat evreu avea loc în ziua a 8-a (Geneza 17:12; Filipeni 3:5). În vedenia pe care a avut-o Ezechiel cu privire la Templu, preoţii aduc jertfele a 8-a zi (43:27).

ZECE. Vezi CINCI.

DOISPREZECE. Anul evreiesc a fost împărţit în 12 luni, ziua în 12 ore (Ioan 11:19). Israel a avut 12 fii (Geneza 35:22-27; 42:13, 32) şi au existat 12 seminţii ale lui Israel, poporul lui Dumnezeu (Geneza 49:28). Cristos a ales 12 apostoli (Matei 10:1 ş.urm.). De aceea, cifra 12 este asociată cu alegerile pe care le face Dumnezeu.

PATRUZECI. Cifra 40 este asociată cu aproape fiecare eveniment din istoria faptelor măreţe ale lui Dumnezeu, în special cu istoria legată de mântuire (scăpare), cum ar fi potopul, ieşirea din Egipt, Ilie şi era profetică, venirea lui Cristos în lume şi naşterea Bisericii. Pot fi enumerate următoarele perioade de 40 de zile: căderea ploii din timpul potopului (Geneza 7:17); trimiterea corbului (Geneza 8:6); posturile lui Moise pe munte (Geneza 24:18; Geneza 34:28; Deuteronom 9:9); iscodirea ţării Canaanului de iscoade (Numeri 13:25); rugăciunea lui Moise pentru Israel (Deuteronom 9:25); hulirea lui Israel de către Goliat (1 Samuel 17:16); călătoria lui Ilie spre Horeb (1 Împăraţi 19:8); Ezechiel stă culcat pe partea dreaptă (Ezechiel 4:6); propovăduirea lui Iona în Ninive (Iona 3:4); şederea lui Cristos în pustie înainte de ispitirea Lui (Matei 4:2); arătările Lui după înviere (Fagtele 1:3).

În ce priveşte perioada de 40 de ani cu sensul de o generaţie, următoarele pasaje pot fi citate: perioadele principale în care poate fi împărţită viaţa lui Moise (Faptele Apostolilor 7:23, 30, 36; Deuteronom 31:2); rătăcirea lui Israel în pustie (Exod 16:35; Numeri 14:33; Iosua 5:6; Psalmul 95:10); repetarea perioadelor de robie şi libertate din vremea judecătorilor (de ex. Judecători 3:11; 13:1); domnia lui Saul, David şi Solomon (Faptele Apostolilor 13:21; 2 Samuel 5:4; 1 Împăraţi 11:42); pustiirea Egiptului (Ezechiel 29:11).

ŞAPTEZECI. Cifra 70 este deseori asociată cu modul în care Dumnezeu administrează afacerile în lume. După potop, lumea a fost repopulată prin 70 de urmaşi ai lui Noe (Geneza 10); 70 de persoane au coborât în Egipt (Geneza 46:27); 70 de bătrâni au fost numiţi să-l ajute pe Moise în pustie să-l conducă pe Israel (Numeri 11:16); poporul lui Iuda a stat 70 de ani în exil în Babilon (Ieremia 25:11; 29:10); 70 de săptămâni au fost decretate de Dumnezeu ca perioadă în care lucrare de răscumpărare a lui Mesia va fi dusă la îndeplinire (Daniel 9:24); Isus i-a trimis pe Cei şaptezeci (Luca 10:1); El a poruncit să iertăm de „şaptezeci de oricâte şapte” (Matei 18:22).

666 (sau 616) este numărul fiarei în Apocalipsa 13:18. Au fost propuse multe interpretări ale acestui număr, şi prin geometria în care cifrelor li se dă valoarea corespunzătoare a literelor, numărul 666 a fost identificat cu valorile numerice ale mai multor personalităţi, de la Caligula şi Nero încoace şi asociat cu balaurul care aduce nimicire.

Pentru o discuţie completă a acestei cifre şi a cifrei 1.000, vezi comentarii asupra cărţii Apocatipsei, în special NBCR; H.B. Swete, The Apocalypse of St. John, 1906, p. 175-176; J.-J von Allmen, art. Number în Vocabulary of the Bible, 1958; D.R. Hillers, BASOR 170, 1963, p. 65.

Apocalipsa 7:4; 14:1 aminteşte de 144.000 de persoane „care fuseseră pecetluite”. Această cifră este de fapt numărul 12, numărul asociat cu alegerea pe care o face Dumnezeu, ridicat la pătrat şi înmulţit cu 1.000, un număr nedefinit de mare şi simbolizează numărul deplin al sfinţilor din ambele legăminte care sunt protejaţi de Dumnezeu.

BIBLIOGRAFIE

E.D. Schmitz, C.J. Hemer, M.J. Harris şi C. Brown, NIDNTT 2, p. 683-704 (bibliografie vastă).

R.A.H.G.

http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2012/07/numar.html

(Adăugat initial de Viorel Ardelean)
  59 accesări
  0 comentarii
59 accesări
0 comentarii

Lacrimile lui Armstrong

Copiii copiilor sunt cununa bătrânilor şi părinţii sunt slava copiilor lor. (Proverbele 17:6)

Ascultă ediția audio aici.

Lance Edward Armstrong s-a născut în 1971 în Austin, Texas, a supraviețuit unui cancer, s-a căsătorit și a avut cinci copii. A câștigat de șapte ori consecutiv Tour de France, între 1999 și 2005, și Premiul Prince des Sports d’Asturies, în 2000. A devenit creatorul fundației pentru lupta împotriva cancerului „Livestrong”. Dar în iunie 2012 a fost denunțat de unii dintre coechipierii săi, care l-au acuzat de dopaj. Agenția americană antidoping (USADA) a luat o decizie fără precedent. Pe 10 octombrie al aceluiași an, această organizație a prezentat Uniunii Internaționale de Ciclism (UCI) un raport în care Armstrong era acuzat că folosise cel mai sofisticat, profesionalizat și eficace sistem de dopaj pe care sportul îl văzuse până atunci. Pe 22 octombrie, UCI i-a dat o pedeapsă pe viață, retrăgându-i toate cele șapte premii Tours de France și toate titlurile câștigate începând cu 1998.

Pe 14 ianuarie 2013, în timpul unui interviu cu faimoasa jurnalistă Oprah Winfrey, Armstrong a recunoscut că folosise substanțe interzise și că se dopase pentru a-și îmbunătăți performanța și pentru a obține cele șapte titluri. A mărturisit următoarele: „Mă dopam din setea de a câștiga premii. […] Virusul dorinței de a câștiga tot ce se putea câștiga s-a lipit de mine înainte de cancer și l-am extrapolat mai apoi și la ciclism. […] Știu că oamenii nu mă vor crede, dar aș dori să îi rog să mă ierte pe toți cei cărora le-am făcut rău.” Apoi Armstrong a vărsat câteva lacrimi. Jurnalista l-a întrebat care era motivul pentru care mărturisea tocmai atunci. Și el a răspuns că văzuse cum fiul său cel mai mare, în vârstă de 13 ani, îl apăra față de alte persoane afirmând: „Ceea ce se spune despre tatăl meu nu este adevărat!” Și el a trebuit să îl întrerupă, spunând: „Nu îmi lua apărarea, fiule, căci este adevărat.” Idolul decăzut a recunoscut: „Prețul plătit de familia mea m-a determinat să încetez cu această absurditate.” Interviul a fost devastator, la obiect și brutal.

„Cinstea copiilor sunt părinții lor”, spune înțeleptul. Lance Armstrong, cel mai bun ciclist din lume, știa și el. Este motivul pentru care a pus punct unei istorii a ipocriziei. Negase în fața lumii că se dopa. Dar în fața fiului său, un adolescent de 13 ani, a mărturisit adevărul și a plâns.

Dumnezeu nu ne abandonează atunci când eșuăm în fața copiilor și nu atingem idealul de tată sau de mamă. Tatăl ceresc ne este alături pentru a ne ajuta să ne întărim relațiile cu copiii noștri.

Să avem în vedere că nu putem obține succesul cu prețul sacrificării familiei.

Urmărește devoționalul video, precum și alte resurse creștine, pe youtube.com/resurse

Gândul de dimineață a fost preluat de pe devotionale.ro.

Post-ul Lacrimile lui Armstrong apare prima dată în Studiu Biblic.

(Adăugat initial de Vlad Sucitu)
  62 accesări
  0 comentarii

Drept de autor

© http://studiu-biblic.ro

62 accesări
0 comentarii