Blog-uri eLogos. Scrie și tu!

De vorbă cu prietenul meu

„O zi istorisește alteia acest lucru, o noapte dă de știre alteia despre El. Și aceasta, fără vorbe, fără cuvinte.” (Psalmii 19:2,3)

Ascultă ediția audio aici.

Diferite confesiuni văd rugăciunea prin propriii ochi. Unii meditează în tăcere, alții se roagă zgomotos și chiar strigă la Dumnezeu, alții se roagă la ore fixe și în grupuri mari, pentru unii e importantă poziția, în timp ce alții se pot ruga oriunde și oricum. Fiecare are propria înțelegere privind modul de raportare la Divinitate.

Dar dacă ți-as spune că rugăciunea poate fi doar o plimbare în tăcere printr-o grădină, o ședere tihnită, lipsită de cuvinte, în mijlocul creației lui Dumnezeu? Cum ar fi ca rugăciunea să fie o conversație cu un prieten drag, cu cel mai bun Prieten?

Austin Miles, autor de versuri creștine, scrie într-unul din imnurile sale:

„El merge cu mine și vorbește cu mine
Și îmi spune că sunt al Său.
Bucuria pe care o împărtășim în grădină
Nimeni nu o cunoaște!”
(In the Garden „În grădină”)

De cele mai multe ori, nu e nevoie de cuvinte prea multe atunci când stai în fața Creatorului tău. El, care cunoaște cele mai adânci și mai intime gânduri, trăiri, temeri și bucurii, care veghează, fără să Îi cerem, asupra fiecărui pas, care ne iubește chiar și atunci când Îi întoarcem spatele, El nu are nevoie de cuvintele noastre. Noi suntem cei care avem nevoie să verbalizăm nevoile și mulțumirile noastre către El.

Doamne, ajută-ne să descoperim frumusețea caracterului Tău prin intermediul naturii! Dă-ne putere să învățăm ordinea și disciplina din preajma noastră!

Provocare:

Te invit astăzi să îți iei un timp special în care să stai în tăcere în mijlocul naturii în prezența lui Dumnezeu. Invită-L la o plimbare pe Cel care a creat natura pentru tine și pentru mine și deschide-ți inima să înveți despre caracterul lui Dumnezeu din ordinea, frumusețea și diversitatea naturii!

Cristina Capră
Conferința Oltenia

 


Urmărește devoționalul video, precum și alte resurse creștine, pe youtube.com/resurse

Gândul de dimineață a fost preluat de pe devotionale.ro.

Post-ul De vorbă cu prietenul meu apare prima dată în Studiu Biblic.

(Adăugat initial de Vlad Sucitu)
  29 accesări
  0 comentarii

Drept de autor

© http://studiu-biblic.ro

29 accesări
0 comentarii

Oare la ușă cine-i? – Încercarea de a schimba din exterior ceva din interiorul nostru stricat

3 MONTHS AGO 6 MINUTEREAD

Odată cu introducerea sistemelor de alarmă de la uși, precum și a sistemelor complicate și oarecum sofisticate de închidere/deschidere a ușilor… am pus accentul mai mult pe siguranța noastră din interior. Ne ”păzeam” oarecum de cei sau acele lucruri din exterior care ne puteau vătăma. Dar nu ne-am gândit niciodată că am putea să ne vătămăm din interior… cu tot cu uși închise, lacăte, sistem de alarmă și tot ce mai vreți voi. Au început să ne spună acum cu perioada de pandemie că trebuie să stăm în case, că e spre binele nostru. Aiurea. Era spre detrimentul nostru! Că în case închise ne-am îmbolnăvit mulți dintre noi din lipsa de aer curat, de mișcare, de socializare, de interacțiune cu mediul și natura din jurul nostru pe care ni le-a lăsat Creatorul cu un scop.

Am început să ne temem și de cine intră la noi în casă, dar și de noi din interior. S-a dezvoltat într-o perioadă scurtă de timp un fenomen nou, oarecum ciudat și alarmant… fobia de a fi izolat de exterior și de cei din afară.

Am decis – fără să vrem de bună voie – să ne păzim de cei din exterior, deși mai deunăzi ei ne erau apropiați, prieteni, cunoscuți. Cu unii dintre ei am crescut împreună, dar acum ne-au devenit ciudați. Și au început și ei să aibă același sentiment reciproc. Dacă noi îi privim pe ei cu răceală… ei ne privesc acum parcă cu… gripă. Stăm departe unul de altul, indiferent de cât de multă voință, cât de mult pozitivism sau negativism constructiv am avea fiecare dintre noi. Ne păzim unul de celălalt de parcă ar avea vreunul dintre noi ceva care să ne afecteze și pe noi.

Exact despre asta e și vorba în biserică. Am ajuns să ne închidem între niște pereți și dacă vreunul vine cu ceva cu care noi nu eram obișnuiți… activăm acel sistem de auto-apărare al religiei din noi. Nu vroiam să folosesc cuvântul ”credință” aici… pentru că credința ar fi înlăturat de mult acest ”munte” de necunoscut. Și totuși, am început să evităm chiar și lucrurile care știm că sunt bune pentru noi. Dar… atâta timp cât ele nu sunt în acord cu o rânduială a bisericii și a organizației sau a asociației religioase din care face parte biserica noastră… le respingem.

Zilele trecute am avut ocazia nevoită – adică am dat de ceva întâmplător, fără să vreau… nici nu m-am străduit prea mult pentru a ajunge în acel punct despre care o să vă scriu mai jos – de a asculta o prezentare video a doi tineri creștini care au luat-o pe o cale interesantă. Nu vroiam să spun cale nouă, pentru că ei nu călcau pe arăturile altora. Ei mergeau pe ceea ce spune Biblia… și au început să practice și să studieze aprofundat ceea ce în biserică la ei era denaturat de un sistem organizațional închis în sine (vă recomand să urmăriți prezentarea video pe care o găsiți pe link-ul e mai sus, este un material recomandat celor care au crescut într-o biserică evanghelică, dacă nu faceți parte dintr-o asemenea biserică, continuați cu citirea articolului, video este opțional și probabil nu vei înțelege toate…). Cine face cutare slujbă, cum face acea slujbă, când și cu ce… erau doar câteva din întrebările la care nimeni până acum nu și-au pus mintea la contribuție să răspundă. De ce noi din interior am ajuns să ne baricadăm față de acele bătăi la ușă ale Mântuitorului care rostește și acum acele cuvinte unice din cartea Revelației lui Ioan (care sunt adresate bisericii, nu necredincioșilor, apropo!)?

Iată, Eu stau la ușă și bat! Dacă aude cineva glasul Meu și deschide ușa, voi intra la el și voi cina cu el, și el cu Mine. (Apocalipsa 3:20, NTR)

Mi s-a părut ciudat că acest pasaj spune că Mântuitorul declară că stă la ușă și bate… și apoi continuă cu ”dacă aude cineva glasul Meu”. Adică nu doar că bate la ușă, nu doar că se aude acel ”cioc, cioc, cioc” aparent insistent, dar și vocea Lui blândă rostește ceva. El vrea să auzim glasul Lui și să intre la noi, cei baricadați, cei izolați de exterior, cei care în interior avem ”datinile și tradițiile noastre”, cei care în interior urmăm un statut, o ordine, o coordonare omenească cu privire la cum să se facă lucrurile în Casa lui Dumnezeu.

Ciudat. Dacă e ”Casa lui Dumnezeu”, cum spunem, sau poate cum scrie pe o tăbliță de la intrare, cum se face că tot noi, oameni simpli, muritori, vrem să avem tot controlul? De ce am lăsa pe ”cineva” să schimbe o iotă doar din ceea ce credem noi statutar, din ceea ce facem noi organizațional, din ceea ce urmăm noi doctrinar? Am ales să facem lucrul acesta pentru că ”cineva” ne-a dictat să funcționăm după anumite ordini. Unii au înțeles că această ordine înseamnă ca bărbații și femeile să stea separați în biserică. Alții au înțeles că fără batic pe cap la femei nu se poate face slujba duhovnicească, sau că numai o anumită categorie de persoane poate sluji în cadrul bisericii.

Și totuși, dacă noi, cei din interior, credem și susținem cu atâta îndrăzneală că modul nostru de organizare bisericesc este cel corect, cel ”autentic”, cel demn de urmat – oricare ar fi numele acelui cult sau organizație religioasă din care facem parte – de ce să nu lăsăm pe Isus să intre în ceea ce noi numim ”Casa lui Dumnezeu”? Pentru că ne temem de schimbarea pe care o poate aduce El! Ne temem să nu cumva să pierdem din numărul oamenilor care ne vin la biserici… ne temem să nu ne scadă reputația, ne temem să nu ne facem marginalizații societății. Or să înceapă ulterior unii să ne spună că suntem cutare sau cutare sectă. Vor observa că noi nu avem același mod de închinare, de exprimare a sentimentului religios… cu toate crezurile istorice atârnate în rame pe toți pereții bisericii.

Nu, nu vrem să aibă loc o schimbare în interiorul bisericii pentru că ne-am prea obișnuit cu ceea ce am ajuns să facem și să mai și numim ”Casa lui Dumnezeu”. Și cu certitudine că de acolo a plecat de mult prezența și puterea lui Dumnezeu. Vreți dovada? E simplu! Care predicare din biserica respectivă este urmată de semne și minuni precum erau însoțite predicile ucenicilor lui Isus?

Vreți mai mult? Vă dau mai mult. Ne izolăm și ne punem și dezinfectanți la intrare să spunem că noi respectăm ”rânduielile” guvernamentale în contextul așa zisei pandemii de coronavirus. Cu tot cu dezinfectant pe mâini noi am rămas aceiași oameni reci. Noi am ales mai degrabă să ne adaptăm unor cerințe guvernamentale mai degrabă decât să riscăm amenzi, în schimb nu am ales să îl lăsăm pe Isus în interior să aducă schimbare în noi, în programul nostru, în închinarea noastră, în predicarea noastră, în slujirea noastră și în viața noastră. Cine mai este erou acum? Noi… că stăm cu mască pe față și cu câte 2-3 sticluțe de dezinfectant în buzunare? La ce ne vor folosi acestea când vom sta înaintea tronului de judecată al lui Dumnezeu? Vom spune că am respectat distanțarea socială și atunci când ni se va pune întrebarea ”de ce nu am auzit bătăile și glasul Mântuitorului de la ușa bisericii?”?

Probabil că rândurile de mai sus nu au făcut pe niciunul dintre noi să facem ceva concret. Nu prea avem ce să facem… pentru că fiecare dintre noi dacă ar fi să facem ceva… ar sta ”sistemul” contra noastră. Ne-am lovi de pragul de jos, de cel de sus și apoi vom continua să ne lovim continuu de ele, deși știm că există acolo și că trebuie să le evităm. Să schimbăm un statut bisericesc? Să modificăm organizarea bisericească din cadrul adunărilor noastre? Să…

La ce va ajuta asta? Oricum majoritatea va fi în continuare reticentă. Oricum majoritatea nu va fi dispusă să vrea măcar o schimbare, darmite să o și pună în aplicare. Dar și dacă ar vrea… cu siguranță se vor ridica și aceia care sunt contra ei. La unii nu le-a plăcut niciodată să meargă contra curentului. Le-a plăcut întotdeauna să li se gâdile urechile și să dea bani, oricât de puțini sau de mulți… atâta timp cât zona lor de confort, cât păcatul lor, cât viața lor nu era atacată din exterior.

Am dezvoltat – se prea pare – acel sentiment, sau mai degrabă caracteristică umană, al izolării și al distanțării față de tot ceea ce este nou pentru noi, chiar și dacă apare pe paginile Sfintei Scripturi. Și dacă chiar trebuie să ne schimbăm… de ce nu face Dumnezeu ceva? Probabil că aceasta este replica celor mai mulți, care nu au înțeles încă – poate nici nu vor înțelege vreodată – că ceea ce se întâmplă în jurul nostru este datorită faptului că avem în jurul nostru, la conducerea noastră, oameni care nu își asumă nimic niciodată. Oameni care pentru poziția și scaunul acela din vârf realitatea prezentului înseamnă să fiu distanțat social, moral, religios, statutar și politic față de ceilalți din jur, deși ei sunt aceia pe care cu siguranță Dumnezeu i-a încredințat ca să-i educe, să-i învețe calea Domnului, frica de Domnul și închinarea în Duh și în Adevăr.

Cel ce are urechi, să audă ce zice bisericilor Duhul! (Apocalipsa 3:22, NTR)

https://googleads.g.d :bătaie la ușăconsecințecredințăexteriorinteriorrealitaterealizareresponsabilitateschimbareuși închise

https://crestinismtrait.blogspot.com/2020/10/oare-la-usa-cine-i-incercarea-de.html

(Adăugat initial de Viorel Ardelean)
  29 accesări
  0 comentarii
29 accesări
0 comentarii

Copiii noștri – ucenicii Lui

„Toți fiii tăi vor fi ucenici ai Domnului și mare va fi propășirea fiilor tăi.” (Isaia 54:13)


 


Ascultă ediția audio aici.


 
Relația dintre părinte și copil se „joacă” de obicei pe extreme: fie sufocare, fie distanțare; fie presiune și constrângere exagerată (că doar e copilul meu și fac ce vreau cu el), fie dezinteres și plictis (e treaba lui, face ce vrea, el alege). Amestec de adevăr și eroare în fiecare extremă. Dar puținul adevăr din fiecare extremă nu face extrema adevărată!

Copiii noștri sunt ai noștri ca dar din partea Lui și sunt ai Lui pentru că El este Creatorul și Răscumpărătorul lor. Între ai noștri și ai Lui, ne găsim adevărata responsabilitate față de ei. Noi avem o responsabilitate uriașă față de ei, iar ei, la rândul lor, sunt responsabili față de El.

Responsabilitatea noastră față de ei ține de cât de mult ne asemănăm în iubirea noastră pentru ei cu iubirea Tatălui ceresc pentru noi. Astfel, ne oferim ca exemple nu ca să avem motiv să le „scoatem” ochii, ci ca, atunci când privesc la noi, să Îl vadă pe Hristos, Domnul nostru și al lor.

Astăzi e ziua pe care o avem la dispoziție ca să-L descoperim pe El și valorile Lui în vorbirea și gândirea noastră, în faptele și criteriile după care alegem, în regulile pe care le discutăm și implementăm în familie și biserică, în felul în care gestionăm consecințele pentru alegerile lor greșite, astfel încât să-i ajutăm să înțeleagă harul și dreptatea.

„Părinții ar trebui să păstreze mereu în minte lucrul acesta, dându-și seama că copiii lor sunt micuții răscumpărați ai Domnului, care trebuie să fie educați pentru a fi utili în slujba Domnului și pentru un cămin în lumea veșnică viitoare. Tatăl și mama, ca învățători în școala din cămin, ar trebui să consacre mâinile, limba, creierul și toate puterile ființei lor lui Dumnezeu ca să-și poată îndeplini misiunea cea înaltă și sfântă” (MN, p. 267).

Acționează și roagă-te astăzi pentru copiii tăi și ai bisericii! Ei sunt ai Lui. Roagă-te să fie ucenicii Domnului!

Doamne, ajută-ne să nu uităm că toți copiii din familia noastră și din jurul nostru sunt ai Tăi! Ajută-ne să le arătăm dragoste și bunătate!

Provocare:

Oferă-le copiilor din jurul tău o carte care să le vorbească despre Dumnezeu! Spune-le că El îi iubește și este interesat de ei!
 


Romică Sîrbu
Uniunea de Conferințe


Urmărește devoționalul video, precum și alte resurse creștine, pe youtube.com/resurse

Gândul de dimineață a fost preluat de pe devotionale.ro.

Post-ul Copiii noștri – ucenicii Lui apare prima dată în Studiu Biblic.

(Adăugat initial de Vlad Sucitu)
  32 accesări
  0 comentarii

Drept de autor

© http://studiu-biblic.ro

32 accesări
0 comentarii

„practici condamnate”Dr. Caius Obeada

Caius Obeada

17h  · Momente apologetice – „practici condamnate”Dr. Caius ObeadaPentru iubitorii de istorie am sa reamintesc o scriere veche din Istoria Creștinismului cunoscută sub titlul DIDACHE. Aceasta scriere pare sa dateze din anii 50-120 A.D. cunoscuta ca „Învățătura celor 12 apostoli”, presupusa sa fie învățătura pe care au dat-o apostolii neamurilor despre viată si moarte, despre rânduială in biserica, despre post, botez, rugăciune, si alte învățături necesare începutului bisericii primare. La capitolul 11 găsim următoarea învățătură:11:4 Pe fiecare apostol care vine la voi sa-l primiți ca pe Domnul însuși.11:5 El va sta cu voi o zi, poate doua, daca este nevoie, dar, daca va rămâne cu voi trei zile, este un profet mincinos.11:6 La plecare, apostolul sa nu ia cu el decât pâine care sa-i ajungă pana la locul de odihna; daca va cere bani, este un profet mincinos.11:10 si orice profet care propovăduiește adevărul, dar nu îl trăiește, este un profet mincinos;11:11 orice profet care este adevărat si recunoscut si slujește in taina vizibila a Bisericii, dar care nu ii învață pe alții sa facă ceea ce el însuși face nu va fi judecat de voi, caci judecata lui este in mana Domnului, așa cum a fost si cu profeții din vechime.11:12 Dar pe oricine va va spune in duhul “Dați-mi bani sau lucruri de felul acesta” sa nu -l ascultați; daca însă va va vorbi despre alții, care sunt in nevoie, ca sa le dați ajutor, sa nu-l judece nimeni.Învățătura apostolica face următoarea sugestie practica:- Daca un apostol sta mai mult de 3 zile este un profet mincinos.- Daca la plecare va cere bani, este un profet mincinos.- Daca nu trăiește cea ce spune, este un profet mincinos.- Daca va cere ajutor pentru alții sa nu-l judecați.Acestea sunt pe scurt cele patru învățături practice care au înconjurat lumea Creștina a bisericii primare.Comparând practica generației noastre, ajungem sa face mincinoși pe mulți lucrători din câmpul Evangheliei. Unii ar spune ca sunt timpuri diferite, totuși învățăturile si principiile sunt aceleași, la fel cum si Scripturile nu sau schimbat sau adaptat trendului cultural/social in care trăim. Hai sa facem o analiza scurta a celor 4 puncte in lumina practicii din zilele noastre.1. Daca un apostol sta mai mult de 3 zile. Lucrarea apostolilor din biserica primara era dedicata predicării si întăririi adunării sfinților. Unii dintre apostoli au rămas perioade de timp mai lungi, cu rezidenta in unele orașe unde au început bisericii. Didache vorbește de apostoli itinerarii, care aveau o chemare si împuternicire speciala. Ei nu stătea mai mult de 3 zile, având o chemare speciala.In zilele noastre nu avem apostoli itinerarii si nici nu putem asemăna vizitele pastorale cu cea a apostolilor din biserica primara. Probabil cea mai aproape asemănare ar fi vizitele pastorale a președinților de Culte sau a președinților de Comunitate care merg din biserica in biserica sa întărească frățietatea. Deci luând in vedere ca nu avem apostoli, nu cred ca putem compara acest principiu zilelor noastre.2. Daca la plecare cere bani. Aici este o problema de caracter si de practica. In primul secol se merge prin credință, nu aveau nevoie sa plătească bilete de avion si alte transporturi. Ce ne facem cu pastorii zilelor noastre care pretind sa fie plătiți? Ce ne facem cu cei care cer bani?La acest punct va trebuie sa facem o analiza mai buna, luând in considerare câteva schimbări care au luat loc dea lungul secolelor. In primul rând trebuie sa recunoaștem ca nu mai avem apostoli in zilele noastre si nu ar trebuie sa avem astfel de probleme. In al doilea rând, distantele ne obliga sa folosim moduri de transport care costa. Nu vad nici o problema in faptul ca transportul si cazarea unui pastor sa fie acoperite. Vad ca o problema când un pastor pretinde sa fie plătit pentru predicarea Evangheliei invitat într-o alta biserica.Sunt doua probleme in privința acestor practici: a) pastorul este deja plătit pentru predicarea Evangheliei chiar si când este plecat in alta biserica, sau in concediu. Pastorul are salariu lunar din care trăiește. Sa pretinzi unei alte bisericii sa te plătească pentru vizita, in afara drumurilor si cazării, mi se pare abuz si băgatul mâini in punga Domnului.b) Un pastor nu poate pretinde bani de doua ori pentru predicarea Evangheliei. Plătit prin salariu lunar de biserica unde slujește si din bisericile pe unde vizitează. Aici îmi aduc aminte de situația pastorului care după traversarea Americi, colectând din biserica in biserica întreabă: „Câți bani sunt pentru mine si câți sunt pentru Domnul?” Învățătura apostolica pare ca rămâne un principiu valabil pentru lucrătorii zilelor noastre.Ar trebui sa fac o paranteza in ce privește bunătatea unor credincioși care binecuvântează pe unii pastori cu finanțe si cadouri. Nu poți opri dragostea si bunătatea fraților, dar nici abuz de bunătatea altora nu este încurajată. Trăirea in lumina ajuta pe mulți sa-si balanseze viața si mărturia in fata copiilor lui Dumnezeu, toți cei care suntem chemați sa fim fără o pricina de poticnire sau de vorbe deșarte.3. Daca nu trăiește cea ce spune, este un profet mincinos. Nu știu ce se mai poate comenta la acest punct, un mincinos este un mincinos, si băgatul mâini in punga este un act mincinos fata de adunarea lui Cristos.4. Daca cere ajutor pentru alții sa nu judecați. Acesta este un principiu valabil, pana dai de cei care baga mana in punga si fondurile nu ajung in totalitate unde trebuie sa ajungă. Nu este nici o rușine sa ceri pentru lucrarea Evangheliei, sa ajuți văduvele si săracii din adunarea sfinților. Cea ce noi vedem este o lipsa de transparenta la cea ce se face cu banii trimiși pentru proiecte specifice. De exemplu, o persoana trimite bani pentru cumpărarea cărămizilor pentru construirea bisericii. Fratele primește o fotografie cu niște cărămizi, sugerând ca el este cel care a contribuit la cumpărarea cărămizilor. Nu se face o fotografie a bonului de decontare, care ar spune mult mai mult, ci la niște cărămizi.Exemple de felul aceste sunt multiple, si pot sa scriu mult despre lipsa de transparenta. Au fost trimiși bani pentru diferite proiecte care nu au fost justificate. Unii au folosit alte practici, misionari care trebuiau sa primească 200 USD pe luna ca suport financiar, primea pe jumate. Am cunoscut lucrători care sau plâns de astfel de practici. Băgatul mâini in punga te face vinovat, indiferent de câți bani ai luat.Banii au adus multe probleme adunării sfinților. Ne-am justificat de multe ori de imposibilitatea de a fi transparenți pentru că a trebuit sa fim supuși unui sistem corupt. Nu am avut niciodată probleme ca pastori care au ajuns sa aibă din munca lor (din scrieri, publicații si alte moduri) sa se bucure de roadele sudorii frunții lor. Am avut probleme cu lucrătorii care au abuzat de titlurile lor, care si-au asumat fonduri care nu le merita, sugerând ca nu a obligat pe nimeni sa le dea bani. Lipsa de caracter își spune cuvântul in multe cazuri.Am sa spun doua istorioare despre mine, pentru că nu este mai bine sa scrii despre tine decât din cele auzite. In timpurile Publicației de Apologetica, am primit un mesaj de la o persoana care îmi scria: „Frate nu-i așa ca este bine sa scrii din spatele biroului finanțat de frații din America?” Bineînțeles ca aceasta persoana nu mă cunoștea si nu știa ca in acei ani biroul era pe masa din bucătărie, iar lucrările misiuni erau 100% sponsorizate de mine si familia mea. O alta persoana mi-a văzut casa, sa se mira ca nu stau într-o „mansion”.Ca principiu, sunt rușinos sa cer bani, si am cerut Domnului sa-mi dea 2-3 joburi decât sa cer bani la frați. Domnul mi-a ascultat rugăciunea si am lucrat in 2-3 locuri de zeci de ani, chiar acum când scriu aceste rânduri lucrând in doua locuri, continuând sa susțin lucrarea Evangheliei prin activitățile misiunii Vox Dei. Învățătura apostolilor rămâne in cimentata in Scripturi, in cea ce Cristos ne-a învățat. Banii ia rătăcit pe mulți, un viciu de care mai greu sau vindecat. Domnul sa aibă mile de noi in mărturia Evangheliei de care ar trebui sa dam dovada. Coram Deo!

24Tu, Marius Ianc şi alţi 221 comentariu4 distribuiriÎmi placeComenteazăDistribuie

(Adăugat initial de Viorel Ardelean)
  33 accesări
  0 comentarii
33 accesări
0 comentarii

Strigătul inimii mele

 




Izraeliții au gemut sub povara sclaviei și strigătele lor de ajutor au ajuns la Tatăl lor din ceruri. Răspunsul lui Dumnezeu la ei ar trebui să ne construiască credința și să ne sporească încrederea în el: „Dumnezeu le-a auzit gemetele și și-a amintit" (Exodul 2:24). Cuvântul „amintit" aici înseamnă că Dumnezeu era pe cale să aducă realitatea promisiunilor sale în prim-planul vieții lor și dorințele sale pentru ele urmau să devină manifeste. „El a privit în jos pe poporul Israel și a știut că este timpul să acționeze" (2:25). Chiar dacă Israelul era în robie, realitățile promise de Dumnezeu erau la îndemâna lor.

Promisiunile pe care ni le-a dat Dumnezeu prin Isus - eliberarea de robie și sclavie până la păcat - sunt dincolo de orice am putea gândi sau imagina. El ne-a așezat lângă el în locurile cerești și ne-a dat identitatea noastră în el. Dacă aceste promisiuni incredibile nu ne consolidează încrederea, este ceva în neregulă cu viziunea noastră despre Dumnezeu. Nu îi vedem gloria atât de deplin și clar pe cât ar trebui.

Nu este necesară nicio teologie complexă pentru ca Dumnezeu să vă răspundă. Tot ce trebuie este strigătul simplu al inimii tale: „Doamne, te chem în ajutor pentru că Cuvântul tău promite că mă vei izbăvi de dușmanii mei și îmi vei da mântuire și biruirea biruinței în Hristos".

Prima promisiune a lui Isus pentru noi este viața abundentă: „Am venit ca să aibă viață și să o aibă din belșug" (Ioan 10:10). Aceasta înseamnă că viața se revarsă, cursuri de apă vie se revarsă peste malul sufletului nostru. A doua sa promisiune este stăpânirea asupra păcatului, Satanei și morții. Acestea nu mai domnesc peste noi pentru că Isus o face! „Păcatul nu mai este stăpânul tău, căci nu mai trăiești sub cerințele legii. În schimb, trăiești sub libertatea harului lui Dumnezeu "(Romani 6:14). El a pus însăși puterea Duhului Său în inimile noastre, oferindu-ne biruința asupra păcatului și umplându-ne cu putere veselă.

Lucrarea Duhului Sfânt ne permite să spunem: „El m-a făcut sfânt, fără vină și fără cusur înaintea Lui. Sunt inseparabil de dragostea lui; prin urmare, sunt mai mult decât un cuceritor împotriva oricărei arme pe care Satan o încearcă împotriva mea ".

  39 accesări
  0 comentarii
39 accesări
0 comentarii

Vocatia vietii naturale

 Dar când Dumnezeu… a găsit cu cale să descopere în mine pe Fiul Său…

Galateni 1:15-16

Chemarea lui Dumnezeu nu este o chemare la vreo lucrare anume; eu o pot interpreta în felul acesta, deoarece contactul cu natura lui Dumnezeu mă face să îmi dau seama ce mi-ar plăcea să fac pentru El. Chemarea lui Dumnezeu este în mod esenţial expresia naturii Lui; slujirea este rezultatul a ceea ce se potriveşte naturii mele. Vocaţia vieţii naturale este exprimată de apostolul Pavel: „Când Dumnezeu a găsit cu cale să descopere în mine pe Fiul Său ca să Îl vestesc (adică să-L exprim în sfinţenie) printre neamuri".

Slujirea este revărsarea unui devotament supraabundent; dar, la drept vorbind, nu există o chemare la aceasta, ci slujirea este, de fapt, puţinul pe care îl aduc eu şi este ecoul identificării mele cu natura lui Dumnezeu. Slujirea este partea naturală a vieţii mele. Dumnezeu mă aduce într-o relaţie cu El prin care înţeleg chemarea Lui şi apoi fac lucruri izvorâte din dragoste absolută pentru El. Slujirea lui Dumnezeu este darul deliberat, din dragoste, al unei naturi care a auzit chemarea Lui. Slujirea este expresia a ceea ce se potriveşte naturii mele; chemarea lui Dumnezeu este expresia naturii Lui. De aceea, când primesc natura Lui şi aud chemarea Lui, vocea naturii divine se aude atât în natura, cât şi în chemarea Lui, şi acestea două lucrează împreună. Fiul lui Dumnezeu Se revelează în mine şi eu, din devotament faţă de El, Îl slujesc pe căile obişnuite ale vieţii.

  38 accesări
  0 comentarii
38 accesări
0 comentarii

Cuvântul viu

„Căci Cuvântul lui Dumnezeu este viu și lucrător, mai tăietor decât orice sabie cu două tăișuri: pătrunde până acolo că desparte sufletul și duhul, încheieturile și măduva, judecă simțirile și gândurile inimii.” (Evrei 4:12)


 


Ascultă ediția audio aici.


 
Știai că poți să trăiești în propria viață puterea Cuvântului lui Dumnezeu? Textul pe care tocmai l-ai citit spune clar că, atunci când deschidem Cuvântul, el ne deschide viața, ne cercetează gândurile, ne judecă simțămintele, ne analizează motivele cele mai intime și ne provoacă la schimbări profunde, pe care fie le acceptăm, fie nu.

Anual se vând peste 100 de milioane de Biblii, deci câte o Biblie la fiecare trei secunde. Doar în Statele Unite se vând anual peste 20 de milioane de exemplare. Deși este cea mai vândută carte, Biblia este și cea mai necitită. Cât de „viu și lucrător” este acest Cuvânt al lui Dumnezeu?

Predicatorul englez din secolul al XIX-lea George Müller, cunoscut pentru îngrijirea a peste 10 000 de orfani ale căror nevoi erau împlinite cu resurse ce veneau ca răspuns la rugăciunile pline de încredere în Dumnezeu, a avut o experiență specială cu privire la Biblie. El mărturisește:

„Timp de cel puțin 10 ani, obișnuiam să mă rog după ce mă îmbrăcam dimineața. Acum am descoperit că cel mai important lucru pe care trebuie să-l fac este să studiez Cuvântul lui Dumnezeu și astfel să fiu mângâiat, încurajat, avertizat, mustrat, învățat și să fiu condus într-o comuniune practică cu Domnul. […] Dar care este hrana sufletului? Nu rugăciunea, ci Cuvântul lui Dumnezeu; și, mai mult, nu simpla citire a Cuvântului lui Dumnezeu, astfel ca acesta să treacă prin mințile noastre la fel cum trece apa printr-o țeavă, ci conștientizând ceea ce citim, meditând și aplicându-l inimii” (Harold L. Calkins, Mari predicatori, Prisma, Târgu-Mureș, 1998, pp. 30–31).

Roagă-te ca textul pe care îl citești în fiecare zi să prindă viață pentru tine și „toată casa ta”!

Provocare:

Citește câteva versete din Cuvântul lui Dumnezeu ca și cum ar fi fost scrise special pentru tine! Lasă cuvintele Scripturii să ajungă în cele mai tainice unghere ale sufletului tău!
 


Geo Mogheri
Conferința Transilvania de Sud


Urmărește devoționalul video, precum și alte resurse creștine, pe youtube.com/resurse

Gândul de dimineață a fost preluat de pe devotionale.ro.

Post-ul Cuvântul viu apare prima dată în Studiu Biblic.

(Adăugat initial de Vlad Sucitu)
  44 accesări
  0 comentarii

Drept de autor

© http://studiu-biblic.ro

44 accesări
0 comentarii

Confruntarea cu închinarea la cald

Întrebați-l pe pastorul Ioan

Interviu cu John Piper

Fondator și profesor, desiringGod.org

Transcriere audio

Bine ați revenit la podcast. Ei bine, de ce pare uneori că închinarea noastră se diminuează în timp? Și de ce se pare că închinarea la biserică crește și în timp? Acestea sunt realități cu care ne confruntăm cu toții la un moment dat și ne determină să luăm în considerare prima implicație a vizualizării și savurării providenței lui Dumnezeu. Odată cu lansarea noii cărți a pastorului John, Providența (acum puteți preordona titlul de la prietenii noștri de la Westminster Books pentru doar 19,99 USD), pentru următoarele câteva săptămâni luăm în considerare motivele pentru care providența lui Dumnezeu, acest prețios adevăr doctrinar, este esențială la modul în care trăim viața noastră creștină de zi cu zi. Miercurea trecută am deschis această nouă serie în episodul 1571, privind de ce trebuie să trăim conștienți de providența lui Dumnezeu. Acum devenim specifici. Există zece efecte și implicații din viața reală. Aici, cu prima implicație, este pastorul Ioan.

Întrebarea pe care o punem este următoarea: Care sunt efectele din viața reală ale cunoașterii și iubirii, văzând și savurând providența atotpătrunzătoare și cuprinzătoare a Dumnezeului Scripturii mereu înțelept, mereu drept, mereu milostiv? Aceasta este întrebarea noastră.

Îl cunoaștem cu adevărat?

Și primul meu răspuns este următorul: văzând și savurând această providență trezește și susține mirarea, respectul și venerația sfântă, precum și felul de bucurie tremurândă care ne conduce în adâncul adevăratei închinări, centrate pe Dumnezeu, înălțării lui Hristos, saturate de Biblie. De câte ori ne-au întrebat oamenii pe acest podcast despre căldura lor? Despre cât de inadecvate sunt afecțiunile lor față de Dumnezeu? Despre cum pasiunea, zelul și bucuria ar putea fi reaprinse? Și acum întreb: îl cunoști? Și mă refer la Dumnezeul real, adevărat, magnific, care oprește gura providenței atotcuprinzătoare.„Dumnezeu ne-a arătat în Biblie mai mult despre sine și mai multe căi ale sale decât vom epuiza vreodată în această lume.”TweetDistribuiți pe Facebook

Când eram la facultate, m-am luptat cu aceleași lucruri. Am citit o carte de JB Phillips numită Dumnezeul tău este prea mic . Știam că este adevărat. Dar nu poți doar să dai din degete și să vezi măreția lui Dumnezeu. Eram orb la atotpătrunzătoarea și atotcuprinzătoarea providență a lui Dumnezeu – măreția suveranității atotputernice și intenționate a lui Dumnezeu. De fapt, am fost învățat să nu văd pe Dumnezeu care stăpânește, atotputernicia lui Dumnezeu, așa cum este în Biblie. Dumnezeul Bibliei, asta mi-a fost dor – Dumnezeul care este cu adevărat. Parcă mi s-ar fi pus ochelari pe față, care au micșorat totul, cu excepția poate pentru mine. Ochelarii l-au făcut pe Dumnezeu ușor de manevrat.

Acum, în câțiva ani de la citirea Dumnezeului tău este prea mic – mulțumește lui Dumnezeu; I la această zi mulțumesc lui Dumnezeu – unii profesori m -au luat de păr, și frecat nasul în cartea Romani, și nu m – ar lăsa până am văzut și la mirosit și gustat și a fost uimit de Dumnezeul Romani 8 și 9. Toate laudele aduse lui Dumnezeu, zic eu. Toate laudele aduse lui Dumnezeu pentru cei care nu mă vor lăsa să scap din Scriptură într-un ocol filozofic care îl dezbracă pe Dumnezeu de gloria providenței sale atotguvernamentale.

Flămând pentru Măreția lui Dumnezeu

Inima mea mă doare până astăzi – de fapt, am primit o scrisoare chiar zilele trecute de la un pastor care își părăsește biserica pentru că bătrânii doreau să meargă într-o nouă direcție de căutare. Mă doare inima pentru atâtea biserici înclinate să fie biserici ușoare, prietenoase cu căutătorii, în timp ce oamenii lor mor de foame. Nu știu pentru ce mor de foame, dar mor de foame pentru măreția lui Dumnezeu.

David Wells, în urmă cu 25 de ani, în cartea sa „ No Place For Truth” , a spus așa: „Este acest Dumnezeu, maiestuos și sfânt în ființa sa, acest Dumnezeu a cărui iubire nu cunoaște limite, deoarece sfințenia sa nu cunoaște limite, care a dispărut din lumea evanghelică modernă ”(300). Ei bine, da, este o exagerare, dar nu este lipsită de mandat.

Lesslie Newbigin din unghiul britanic a spus același lucru. El a spus: „Am văzut brusc că cineva poate folosi tot limbajul creștinismului evanghelic și totuși centrul era fundamental sinele. . . . Și Dumnezeu este auxiliar pentru asta ”(„ Misionarul lui Dumnezeu pentru noi ”). Adorarea adevărată este distrusă, redusă, eviscerată, aplatizată, atunci când măreția lui Dumnezeu, văzută mai ales în atotcuprinzătoarea sa providență, este înlocuită cu o atenție asupra mea și a lumii mele și a modului în care Dumnezeu poate să mă facă centrul focalizării sale, mai degrabă decât făcând măreția sa să fie punctul central al meu.„Văzând și savurând providența lui Dumnezeu trezește și susține mirarea și temerea și respectul sfânt.”TweetDistribuiți pe Facebook

Dacă vedem și savurăm panorama biblică a providenței lui Dumnezeu pentru ceea ce este cu adevărat, ne vom ridica mâinile în tăcere, bâjbâind după cuvinte care nu se simt jalnice înaintea majestății Sale. El este grozav dincolo de înțelegerea noastră. Dumnezeu ne-a arătat în Biblie mai mult despre sine și mai multe căi ale sale decât vom epuiza vreodată în această lume. Am umplut o carte, o carte de șapte sute de pagini despre providență, urmărind pur și simplu minunile sale contraintuitive prin Scriptură.

Dumnezeu nu a fost cruțat în revelația sa a splendorilor sale. Ele sunt menite să ne facă să urcăm și să cântăm asupra suveranității intenționate a lui Dumnezeu. Și cum să nu fim lăudați de Dumnezeu când în fiecare zi suntem cufundați într-un ocean de minuni date de Dumnezeu, guvernate de Dumnezeu, revelatoare de Dumnezeu, așa cum suntem în fiecare zi?

Sfinții mutați la închinare

Nu a cântat Hannah – subliniez acum închinarea – peste această providență?

Domnul ucide și dă viață. . . .
Domnul face sărac și îmbogățește;
     aduce jos și înalță. ( 1 Samuel 2: 6-7 )

Nu a cântat Miriam peste această providență?

Calul și călărețul său le-a aruncat în mare. ( Exod 15:21 )

Moise nu a urmat-o în cântare peste această providență?

Le-a aruncat în mare carele faraonului și gazda lui. . . .
În măreția maiestății tale îți răstoarnă pe adversarii tăi. . . .
     Cine este ca tine, maiestuos în sfințenie,
     minunat în fapte glorioase, care face minuni? ( Exodul 15: 4 , 7 , 11 )

Și nu psalmistii au cântat, cântat și cântat peste această providență?

Domnul aduce la nimic sfaturile națiunilor;
     el frustrează planurile popoarelor.
Sfatul Domnului rămâne pentru totdeauna,
     planurile inimii sale pentru toate generațiile. ( Psalmul 33: 10-11 )

El face ca războaiele să înceteze până la capătul pământului;
     rupe arcul și sfărâmă sulița;
     el arde carele cu foc. ( Psalmul 46: 9 )

Orice vrea Domnul, face
     în cer și pe pământ,
     în mări și în toate adâncurile. ( Psalmul 135: 6 )

Și Maria, mama lui Isus, nu a cântat peste această providență în Luca 1 ?

     [Domnul] a împrăștiat pe cei mândri în gândurile inimii lor;
El i-a doborât pe cei puternici de pe tronurile lor
     și i-a înălțat pe cei cu umilință. ( Luca 1: 51–52 )

Aici vorbește Mary. Oh, binecuvântează-o. Nu e de mirare că o numim Preasfântă Fecioară. Și Pavel nu a cântat peste această providență?

O, adâncimea bogăției, înțelepciunea și cunoașterea lui Dumnezeu! Cât de inexplorabile sunt judecățile sale și cât de inexplorabile sunt căile lui!

„Căci cine a cunoscut mintea Domnului
     sau cine a fost sfătuitorul lui?”
„Sau cine i-a dat un dar pentru
     a putea fi rambursat?”

Căci de la el, prin el și pentru el sunt toate lucrurile. Lui să fie slava pentru totdeauna. Amin. ( Romani 11: 33–36 )

Vezi, Savurează, Cântă

Dacă există credincioși sau biserici a căror închinare se simte subțire, pasivă și rutină, ar putea să nu cunoască această providență, acest Dumnezeu? Deci, efectul de viață real numărul unu, cel puțin în viața mea – și l-am văzut adevărat în sute – efectul de viață real numărul unu de a vedea și de a savura providența lui Dumnezeu este acesta: trezește și susține mirarea și temerea și sfântul venerație și un fel de bucurie tremurândă, care ne conduce în adâncul adevăratei, centrate pe Dumnezeu, înălțându-se pe Hristos, saturate de Biblie, înălțate-cu-cântare.John Piper ( @JohnPiper ) este fondator și profesor al desiringGod.org și cancelar al Bethlehem College & Seminary. Timp de 33 de ani, a slujit ca pastor al Bisericii Baptiste Bethlehem, Minneapolis, Minnesota. Este autorul a mai mult de 50 de cărți , inclusiv Desiring God: Meditations of a Christian Hedonist și cel mai recent Providence .

https://www.desiringgod.org/interviews/confronting-lukewarm-worship

(Adăugat initial de Viorel Ardelean)
  37 accesări
  0 comentarii
37 accesări
0 comentarii

Căsuțe în copac

 Joi, 14 ianuarie

Pasaje biblice: Psalmul 127, 1 Corinteni 13

Căci tatăl meu și mama mea mă părăsesc, dar Domnul mă primește. (Psalmul 27:10)

Alegerea de a fi un tată vrednic este un lucru pe care nimeni și nimic nu-l poate lua din viața unui om. 

Micuțul Ionică tânjea mult după o căsuță în copac. Adesea stătea jos sub stejarul imens din curtea din spatele casei și își imagina ce plăcut ar fi să locuiască acolo sus, alături de păsărele și veverițe. Din când în când, îi mai spunea tatălui său să-i facă una, dar de fiecare dată răspunsul era la fel: — Nu acum, fiule. Am un program prea încărcat. Ionică se îndepărta de tatăl său și în inimă i se cuibărea din ce în ce mai mult un sentiment de respingere. Își amintea că atunci când îl vizitase pe un prieten, chipul acestuia se luminase de bucurie atunci când tatăl lui li se alăturase jucându-se de-a prinselea cu ei. Ionică începu să se întrebe dacă tatăl său îl iubea cu adevărat, deoarece rareori avea timp să se uite peste activitatea lui școlară sau să-i răspundă la nenumăratele lui întrebări, iar să se joace cu el nici vorbă. Timpul trecu și,dintr-odată, Ionică se îmbolnăvi foarte grav. Doctorii l-au diagnosticat cu o boală foarte rară și i-au spus că nu mai avea decât câteva luni de trăit. Veni și ziua în care Ionică era aproape să-și dea ultima suflare. În timp ce tatăl său îl ținea de mână, Ionică se uită în ochii lui și îi șopti: — Tati, nu cred că va mai fi nevoie să faci acea căsuță în copac.

Dragi tați, Dumnezeu nu ne poruncește să construim căsuțe în copaci pentru copiii noștri, însă dorește să petrecem cu ei timp de calitate. A fi tată presupune mult mai mult decât a avea copii. Un tată adevărat este un învățător, povățuindu-și copiii pe cărările neprihănirii. El este prietenul lor și le ascultă multele întrebări, oferindu-le răspunsuri practice. El este un mângâietor, ținându-i strâns în brațe în timpul furtunii din miez de noapte. El este un lider, dovedindu-și virtuțile creștine pure înaintea copiilor. Cu ajutorul Domnului, mă rog să fim în stare să le oferim copiilor noștri dragoste, mângâiere și sprijin, dând dovadă de inițiativă, sfat sănătos și exemple trainice de creștini.

  37 accesări
  0 comentarii
37 accesări
0 comentarii

Un dar de calitate

„Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu toată puterea ta.” (Deuteronomul 6:5)


 


Ascultă ediția audio aici.


 
Să-L iubești pe Domnul pare cel mai ușor lucru. Iubirea e atât de ușor de mărturisit, dar poate deveni o problemă atunci când trebuie să o și demonstrezi.

Obișnuim ca, din când în când, să facem o triere a jucăriilor pe care le avem, ca să le oferim altor copii. Într-o astfel de zi, după ce le-am reamintit băieților că nimic din ceea ce este defect nu trebuie să fie pus în punga cu daruri, s-au dus la jucăriile lor și au început să selecteze. După un timp au venit cu brațele pline și cu zâmbete până la urechi. La un moment dat am înlemnit! Una dintre cele mai frumoase jucării se afla printre cele ce urmau să fie „sacrificate”. Atunci, cu un aer serios, l-am întrebat pe mezin dacă este sigur de alegerea făcută. I-am adus aminte cât de mult iubește el „mașinuța cu ochi” și că, odată oferită, nu o mai putem lua înapoi etc. Parcă mi-aș fi dorit să renunțe. S-a întâmplat exact opusul. Dorința de a o oferi era tot mai puternică. În final, am admirat hotărârea lui de a dărui ceva de calitate.

Să-L iubești pe Domnul cu toată inima ta, să fii dispus să Îi oferi ceva bun, util, nestricat… Tu ești dispus să Îi oferi inima? Dar ai putea spune că inima nu e nici bună, nici nestricată; ce poate face din ea? Pentru ea Și-a dat Isus viața, fiindcă o vrea schimbată, transformată, blândă și iubitoare. Să-I dai inima așa cum este ea e cel mai de preț lucru de oferit, pentru că El o poate face perfectă.

Henry Varley îi spunea lui Moody, înainte ca acesta să devină celebru: „Până acum, lumea încă nu a văzut ce poate face Dumnezeu printr-un om care I se consacră Lui pe deplin.”

Ai oferit totul? Roagă-L acum pe Tatăl ceresc să facă din inima Ta una perfectă pentru Împărăția Sa!

Provocare:

Lumea mai are încă multe de văzut la tine, pentru că Îl iubești pe Dumnezeu „cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu toată puterea ta”, nu-i așa?
 


Geo Mogheri
Conferința Transilvania de Sud


Urmărește devoționalul video, precum și alte resurse creștine, pe youtube.com/resurse

Gândul de dimineață a fost preluat de pe devotionale.ro.

Post-ul Un dar de calitate apare prima dată în Studiu Biblic.

(Adăugat initial de Vlad Sucitu)
  41 accesări
  0 comentarii

Drept de autor

© http://studiu-biblic.ro

41 accesări
0 comentarii

Toți cei care cred bătălia necredinței

Articol de Jon Bloom

Scriitor personal, desiringGod.org

„Eu cred; ajută necredința mea! ” ( Marcu 9:24 ). Această pledoarie – această rugăciune – a unui tată disperat, care mijlocea lui Iisus în numele copilului său necăjit, exprimă în cinci cuvinte simple o experiență profundă, dificilă, confuză și comună. Toți urmașii lui Isus au atât credința, cât și necredința, atât credința, cât și îndoiala, prezente în noi în același timp.

Vedem această prezență paradoxală în altă parte în Scriptură. O vedem la Petru, care a umblat pe apă doar pentru a începe să se scufunde atunci când s-a instalat necredința ( Matei 14: 28–31 ). O vedem la Toma, care a declarat: „Nu voi crede niciodată” fără dovada fizică a învierii lui Isus, în timp ce încă credem suficient pentru a rămâne cu ceilalți ucenici până când Iisus i-a apărut în sfârșit ( Ioan 20: 25-26 ). Îl vedem legat prin Psalmi, precum Psalmul 73 , unde sfinții se luptă cu voce tare cu necredința lor. Și o vedem prea frecvent în noi înșine, motiv pentru care ne identificăm cu rugăciunea tatălui disperat. Necredința este o tentație „comună omului” pentru credincioși ( 1 Corinteni 10:13 ).

Dar, deși este o ispită obișnuită (și deseori o ispită subtilă), este una periculoasă din punct de vedere spiritual, care ne poate determina „să cădem departe de Dumnezeul cel viu” ( Evrei 3:12 ). Este un dușman pe care trebuie să-l luptăm energic.„Nu vă temeți de disciplina lui Dumnezeu; teama de necredință ”.TweetDistribuiți pe Facebook

Fiecare luptăm lupte unice împotriva acestui dușman, deoarece fiecare dintre noi are experiențe unice și temperamente unice care ne fac să fim vulnerabili în mod unic la anumite forme de necredință. Obținerea de ajutor pentru a vedea vulnerabilitățile noastre la necredință este crucială pentru câștigarea luptelor noastre. Și este ceva cu care Isus este fericit să ne ajute, dacă îl întrebăm.

Tată disperat și vulnerabil

Tatăl băiatului afectat din Marcu 9: 14–29 avea cu siguranță o vulnerabilitate unică față de necredință. Și nu este dificil să înțelegem de ce. Imaginați-vă cum a fost experiența lui până în momentul în care l-a întâlnit pe Isus.

Petrecuse câțiva ani, făcând probabil tot ce putea, pentru a-și ajuta fiul ( Marcu 9:21 ). Teribila suferință a avut o sursă demonică, care îl chinuise pe băiat încă din copilărie, provocând crize violente și împiedicându-l să vorbească ( Marcu 9: 17-18 ). Tatăl și, fără îndoială, soția lui, își salvaseră de multe ori prețiosul copil – singurul lor fiu născut ( Luca 9:38 ) – salvându-l din foc și apă ( Marcu 9:22 ). Ceea ce înseamnă că au trăit cu frica zilnică că s-ar putea să nu fie acolo la timp pentru a-l salva data viitoare. Și au trăit cu spaima viitoare a ceea ce avea să devină el când unul sau amândoi nu vor mai fi acolo pentru a-l salva.

De asemenea, au trăit probabil cu o oboseală profundă provocată de vigilența continuă noaptea și ziua. Este posibil să fi suportat un fel de încordare relațională recurentă asupra căsătoriei lor, care însoțește adesea situațiile de părinți stresante și dureroase. Probabil că au trăit cu numeroasele moduri în care suferința fiului lor i-a afectat financiar, de la costurile directe ale căutării de ajutor pentru el, până la costurile indirecte de a avea mai puțin timp dedicat câștigării existenței. Și, pe lângă toate acestea, probabil că au trăit cu rușinea că poate ei, sau copilul lor, au păcătuit cumva și au adus acest blestem asupra băiatului – o rușine compusă din faptul că știu că alții probabil se întrebau același lucru (ca în Ioan 9: 1-2 ).

Bătălii unice într-un război comun

Cu siguranță acest tată asediat se rugase des pentru fiul său neprețuit, dar fără rezultate vizibile. Cu siguranță căutase anterior alți lideri spirituali sau exorciști pentru a-l alunga pe diavol, dar fără rezultat.

Auzind povești despre puterea lui Iisus asupra bolilor și a demonilor, a stârnit în el suficientă speranță încât și-a adus copilul să-l vadă pe Isus. Nefiind găsit faimosul rabin, el a rugat discipolii lui Isus să-i ajute. Dar nu au fost mai eficienți decât oricine altcineva ( Marcu 9:18 ). Putem înțelege de ce speranța și, prin urmare, credința sa, păreau să scadă când Isus a apărut.

Motivul pentru care spun toate acestea este să arăt cum acest tată era foarte asemănător cu noi. Necredința sa a avut rădăcini în experiența sa unică. La fel și ale noastre. Temerile și dezamăgirile sale i-au modelat așteptările. La fel și ale noastre. El a fost vulnerabil, în locuri profund personale, la pierderea luptei pentru credință. Așa suntem noi. Putem simpatiza cu acest om când l-a rugat pe Iisus: „Dacă poți face ceva, compilește-ne și ajută-ne” ( Marcu 9:22 ), pentru că probabil ne-am rugat sau ne-am gândit la lucruri similare.

Ne-am putea aștepta ca Iisus să răspundă la fel de blând și cu blândețe la acest tată disperat ca și la leprosul care caută vindecare, căruia Iisus, cu milă, a întins-o și l-a atins, spunând: „Vreau; fii curat ”( Marcu 1: 40–42 ). Dar nu așa a răspuns Isus.

Mustrare surprinzătoare, Milostivă

Răspunsul lui Isus la acest tată ne surprinde: „„ Dacă poți ”! Toate lucrurile sunt posibile pentru cine crede ”( Marcu 9:23 ). Acest lucru ne șochează. Și motivul este că majoritatea dintre noi ne putem identifica mai mult cu lupta tatălui decât cu leproșul. Ne așteptăm ca Isus să-l mângâie pe acest om, dar în schimb îl mustră. Ne face să ne întrebăm: așa simte Isus despre necredința noastră?„Toți cei care credem în Isus avem și necredință în Isus”.TweetDistribuiți pe Facebook

Un mod de a răspunde este că, în Evanghelii, Isus afirmă în mod constant pe cei care exprimă credință și îi mustră pe cei care exprimă îndoială și necredință. Leprosul pe care l-a vindecat este un bun exemplu. Acest om i-a spus lui Isus: „Dacă vreți, mă puteți curăța” ( Marcu 1:40 ). Aceasta este o declarație de credință și l-a mutat pe Isus la un răspuns compasiv de vindecare.

Dar tatăl acestui băiat necăjit i-a spus lui Isus: „ Dacă poți face ceva , miluiește-ne și ajută-ne” ( Marcu 9:22 ). Există credință în această cerere; credința este motivul pentru care l-a căutat pe Iisus în primul rând. Dar există și necredință; o parte din el nu se așteaptă ca Isus să aibă mai mult succes decât au avut alții. Așadar, primește mustrarea lui Isus, la fel cum a făcut Petru în apă și Toma când Iisus i s-a arătat în cele din urmă ( Matei 14:31 ; Ioan 20: 27-29 ).

Și iată ce trebuie să ne amintim: mustrarea lui Isus către un credincios care permite necredinței să-i infecteze și să-i slăbească credința și să-și guverneze comportamentul este o mare milă.

Milostivirea disciplinei

Credința este canalul prin care curg harurile mântuirii și sfințirii și darurilor spirituale ale lui Dumnezeu. Necredința obstrucționează canalul și, prin urmare, inhibă curgerea harului lui Dumnezeu ( Iacov 1: 5-8 ). Deci, mustrarea lui Iisus a necredinței omului este disciplina dureroasă, dureroasă, momentană a Domnului, menită să expună boala necredinței (să folosească o metaforă diferită), astfel încât credinciosul să o poată vedea pentru ceea ce este și să lupte cu ea; pentru că dacă nu, nu va împărtăși sfințenia Domnului și nu va aduce rodul pașnic al dreptății ( Evrei 12: 10-11 ).

În acest sens, Isus este bunul medic. El nu ocolește îndoielile și necredința, la fel cum un medic bun nu codează cancerul la un pacient. Dacă este lăsat invizibil și netratat, va ucide. Deci, ceea ce face Isus este să-l ajute pe acest tată care se luptă să-și vadă clar păcatul de necredință, la fel cum a făcut pentru Petru și Toma.

Și a funcționat. Vedem acest lucru în strigătul disperat al tatălui către Isus: „Cred; ajută necredința mea! ” Și, ca și cum Isus l-a scos pe Petru din apă și i-a arătat lui Toma mâinile și latura, a onorat credința tatălui, oricât de defectuoasă a fost, și l-a eliberat pe băiat ( Marcu 9: 25-27 ).

Isus te va ajuta să-ți vezi necredința

Toți cei care credem în Isus avem și necredință în Isus. Nu este surprinzător, pentru că trăim cu toții cu un păcat înșelător înăuntru ( Evrei 3:13 ). Și trăim cu toții într-o lume căzută, înșelătoare. Deci, cu toții trebuie să luptăm frecvent pentru credință ( 1 Timotei 6:12 ) luptând împotriva necredinței .„Necredința va bloca canalele credinței, vă va jefui de bucurie și, dacă nu va fi ascunsă, vă va distruge”.TweetDistribuiți pe Facebook

Dar prezența necredinței în noi este adesea subtilă. Nu întotdeauna o vedem clar. Are rădăcini în experiențele noastre unice și în temperamentele noastre unice, care ne fac vulnerabili în mod unic la înșelăciunea sa. Îndoielile noastre ne pot părea de înțeles, chiar justificate. Dar, la fel ca orice păcat și cădere, necredința este periculoasă din punct de vedere spiritual. Ceea ce avem cu adevărat nevoie, chiar dacă am prefera să o evităm, este ca Isus să ne ajute cu milă să ne vedem necredința, chiar dacă aceasta înseamnă disciplina sa dureroasă momentană.

După ce l-am urmat pe Isus de zeci de ani, am experimentat disciplina sa de mai multe ori, inclusiv recent. Am învățat chiar să- l rog să mă disciplineze atunci când recunosc simptomele necredinței (care, pentru mine, sunt o prezență persistentă și umbră a îndoielii și scepticismului și a autocompătimirii și auto-îngăduinței). Îl rog pe Isus să mă disciplineze, nu pentru că mă bucur de durerea și umilința expunerii necredinței mele, ci pentru că vreau bucuria de a crede pe deplin că Dumnezeu există și este răsplătitorul celor care îl caută ( Evrei 11: 6 ). Și vreau canalul harului său către mine neclintit. Și așa mă rog cu psalmistul,

Caută-mă, Doamne, și cunoaște-mi inima!
     Încearcă-mă și cunoaște-mi gândurile!
Și vezi dacă există vreo cale grea în mine
     și îndrumă-mă pe calea veșnică! ( Psalmul 139: 23-24 )

Am descoperit că Isus răspunde.

Și îți va răspunde. El va răspunde la rugăciune: „Cred; ajută necredința mea! ” Și te va ajuta să lupți împotriva necredinței tale, expunându-l, acel loc pe care vrei să-l ascunzi. Dar nu te teme de disciplina lui; teama de necredinta. Necredința va bloca canalele credinței, vă va jefui de bucurie și, dacă nu va fi ascunsă, vă va distruge. Durerea momentană a disciplinei este totuși calea spre o bucurie mai mare, deoarece deschide canalele către mai mult harul lui Dumnezeu – spre mai mult de Dumnezeu.Jon Bloom ( @Bloom_Jon ) servește ca profesor și cofondator al Desiring God. Este autorul a trei cărți, Not by Sight , Things Not Seen și Don’t Follow Your Heart . El și soția lui au cinci copii și își fac locuința în Orașele Gemene.

https://www.desiringgod.org/articles/all-who-believe-battle-unbelief

(Adăugat initial de Viorel Ardelean)
  45 accesări
  0 comentarii
45 accesări
0 comentarii

Ajutor!… Incendiu!

„Dacă este cu putință, întrucât atârnă de voi, trăiți în pace cu toți oamenii.” (Romani 12:18)

Ascultă ediția audio aici.

Privesc, cu lacrimi în ochi, ce scindare a produs păcatul între om și Dumnezeu, între om și om, între generații. Dar, cu lacrimi de fericire, Îl admir pe Domnul Hristos, care a venit să umple prăpastia adâncă cu crucea și dragostea Sa.

Când soțul meu a primit district în județul Teleorman, la un moment dat un frate l-a rugat să vină urgent deoarece izbucnise un „foc”. Auzind aceasta, s-a grăbit să meargă și să-l stingă cu toată forța mijloacelor cerești: Duhul Sfânt, Scriptura și rugăciunea.

În aceeași curte locuiau două generații: un frate împreună cu soția sa și, respectiv, fiul lor împreună cu soția și cei doi copilași, unul de doi ani și celălalt de două luni. Ana, nora, se afla într-o perioadă foarte grea. Bebelușul plângea foarte mult, mai ales noaptea, trezindu-l și pe frățiorul lui. Abia pe la ora 3 noaptea copiii se linișteau și reușea și sora Ana să adoarmă. La ora 5 dimineața, socrul îi bătea în geam și o striga impunător:

— Ano, scoală repede, că e mult de lucru azi la grădină!

Soțul meu a stat de vorbă cu fiecare dintre ei. L-a sfătuit pe socru să se poarte cu dragoste, respectând independența și autonomia familiei fiului său. Apoi i-a chemat la o discuție comună. Le-a citit din Scriptură și s-au plecat pe genunchi, implorând prezența Duhului Sfânt, care să vindece relațiile dintre cele două generații. Acasă, eu mă rugam fierbinte. Soțul meu s-a întors radiind de fericire. Dragostea divină învinsese!

„Disciplinați-vă pe voi înșivă în Domnul! […] Domnul Hristos să fie modelul vostru. El să fie Acela care vă poate da putere să biruiți” (CA, p. 80).

Scumpi părinți și socri, scumpi tineri (fii și fiice, gineri și nurori, copii și nepoți), nu uitați: păcatul este cel ce ne desparte și creează prăpastii între noi! În schimb, ceea ce ne unește este dragostea divină manifestată în faptele mărunte ale vieții. Fiți plinide dragoste, și fericirea va fi diadema strălucitoare a vieții voastre!

Doamne, ajută-mă să mă disciplinez astăzi pe mine ca să îi pot iubi mai mult pe ceilalți!

Provocare:

Ce ai putea face astăzi ca să arăți mai multă empatie pentru cineva din familia ta?

Magdalena Toma
Conferința Muntenia

 


Urmărește devoționalul video, precum și alte resurse creștine, pe youtube.com/resurse

Gândul de dimineață a fost preluat de pe devotionale.ro.

Post-ul Ajutor!… Incendiu! apare prima dată în Studiu Biblic.

(Adăugat initial de Vlad Sucitu)
  45 accesări
  0 comentarii

Drept de autor

© http://studiu-biblic.ro

45 accesări
0 comentarii

Ioan Ciobotă: „Stai ascuns în Dumnezeu”

DevoționalImportantMeditaţiiRugăciuneUltimele știri 1 ianuarie 2021  Niciun comentariuDoina Bejenaru

1 ianuarie 2021

„La început, Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul.”- Geneza 1:1

Mii de păsări au murit în noaptea de Anul Nou, în Roma. Datorită faptului că s-au speriat de artificii, au zburat din cuiburile lor la miezul nopții, apoi au fost orbite și înșelate de luminile și zgomotele asurzitoare, așa încât nu s-au mai putut ghida corect în zborul lor.

Porumbeii se orientează după câmpul magnetic al Pământului, după poziția Soarelui, după mirosuri și repere vizuale. Dumnezeu, care „a făcut cerurile şi pământul”, a pus în creierul porumbeilor niște sisteme incredibil de inteligente. Dar în noaptea de Revelion aceste sisteme de navigație au fost înșelate, drept urmare mii de porumbei din Roma au murit, pentru că au fost la momentul nepotrivit, în locul nepotrivit.

Dumnezeu să ne dea înțelepciune ca în 2021 să fim întotdeauna la momentul potrivit, în locul potrivit, așa cum vrea El pentru noi.

Să nu umblăm în întuneric, ci în Lumină – Hristos este Lumina lumii.
Să nu ne ghidăm după artificiile înșelătoare ale acestei lumi, ci după Soarele neprihănirii – Hristos.
Să nu ne lăsăm sufletul cuprins de frică teribilă si de groază, ci să stăm în Hristos – pacea noastră.

„Căci voi aţi murit, şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu.” (Coloseni 3:3)

Autor: Ioan Ciobotă

https://www.stiricrestine.ro/2021/01/01/

(Adăugat initial de Viorel Ardelean)
  53 accesări
  0 comentarii
53 accesări
0 comentarii

Întoarcerea înseamnă reorientare

„El va întoarce inima părinților spre copii și inima copiilor spre părinții lor, ca nu cumva, la venirea Mea, să lovesc țara cu blestem!” (Maleahi 4:6)


 


Ascultă ediția audio aici.


 
Întoarcerea spre ceilalți este mai mult o recalculare a traseului, chiar o reconfigurare a obiectivelor.

Întoarcerea spre copiii noștri înseamnă că am fost orientați spre altceva, din moment ce una dintre cele mai importante promisiuni ale lui Dumnezeu este că ne va întoarce inima spre ei. Noi am fost setați, orientați greșit. Prioritățile, așteptările, obiectivele noastre legate de copii au fost diferite de planul lui Dumnezeu. Poate că am vrut o carieră râvnită sau bănoasă pentru ei și am forțat nota cu meditațiile și cursurile extra; poate că am fost setați pe prestigiu și renume (eventual să ne facă mândri pe noi) și am omis pasiunile lor reale, înăbușite; poate că am fost mai mult interesați de visul nostru împlinit prin ei, și nu de visul lor sau al lui Dumnezeu.

E momentul unor întrebări sincere: Sunt sigur, ca părinte, că visul meu este și visul copilului meu? Am convingerea că felul meu de a-L impune pe Dumnezeu este și felul în care dorește El să fie cunoscut de copilul meu?

Trebuie să reverific obiectivele, să restabilesc destinația și să reconfigurez traseul; Dumnezeu Se oferă să facă acest lucru împreună cu noi, în inima noastră. Întoarcerea inimii este cea mai complicată și mai dificilă manevră. Este nevoie de conștientizare și de umilință; trebuie să recunoaștem că eram orientați greșit sau diferit de planul lui Dumnezeu. Apoi, inima noastră „nespus de rea” va suferi niște crize de orgoliu, de egoism și de restabilire a ritmului. În inimă se duce greul războaielor. Din fericire, Dumnezeu nu vrea să reorienteze doar mintea, ci El va acționa direct la inimă.

Doamne, ajută-mă să înțeleg visul Tău pentru copilul meu! Ajută-mă să îi fiu alături pe drumul pe care îl chemi Tu!

Provocare:

Asumă-ți riscul și discută deschis cu copilul sau copiii tăi! Află de la el/ei ce visează, încurajează-l(i) să își exprime visul și invită-l(i) să îți prezinte viziunea și argumentele lui/lor! Abține-te de la opoziție și contraziceri! Ia-ți timp, roagă-te, meditează, apoi găsește o cale de a susține și, unde e cazul, de a îmbunătăți visul copilului sau copiilor tăi!
 


Daniel Chirileanu
Conferința Moldova


Urmărește devoționalul video, precum și alte resurse creștine, pe youtube.com/resurse

Gândul de dimineață a fost preluat de pe devotionale.ro.

Post-ul Întoarcerea înseamnă reorientare apare prima dată în Studiu Biblic.

(Adăugat initial de Vlad Sucitu)
  44 accesări
  0 comentarii

Drept de autor

© http://studiu-biblic.ro

44 accesări
0 comentarii

Un dar nepretuit…

Se povesteste ca un tânar, singur la parinti, urma sa-si încheie cu brio studiile academice. De luni de zile admirase o masina expusa în vitrina unui magazin auto. Stia ca tatal lui îsi poate permite sa cumpere o astfel de masina, asa ca si-a exprimat dorinta sa o primeasca în dar la absolvire.

Ziua mult asteptata se apropia, însa fara ca tânarul sa poata depista vreun semn ca masina mult visata va intra în posesia sa. O usoara dezamagire începuse sa i se cuibareasca în inima. În seara dinaintea festivitatii de absolvire, tatal si-a chemat fiul în birou. L-a felicitat pentru anii de studiu si i-a spus cât de mândru este de el si cât de mult îl iubeste. Apoi i-a întins o cutie frumos împachetata, rostind emotionat: „Felicitari, fiule!"

Fiul a deschis cutia, sperând ca va gasi în ea cheile masinii. Însa în cutie se afla o biblie scumpa, îmbracata în piele, cu numele lui scris în litere aurite pe coperta. Dezamagirea i s-a transformat în mânie. – Cu banii pe care îi ai, tu îmi dai ca dar la absolvire o Biblie? Trântind Biblia pe biroul tatalui, tânarul a iesitfurios din camera, parasind definitiv casa tatalui sau. Anii au trecut.

Tânarul de odinioara avea de-acum o afacere prospera si o familie frumoasa. Într-un târziu, si-a dat seama ca vremea nu sta în loc si a hotarât sa-si viziteze tatal, pe care nu-l mai vazuse din ajunul absolvirii facultatii.

Însa înainte ca sa poata pleca la drum, o telegrama fulger îl anunta ca tatal lui a decedat si ca toata averea i-a ramas lui, ca singur mostenitor. Ajuns din nou acasa dupa ani de zile, inima i-a fost coplesita de tristete si regrete. A intrat în biroul tatalui sau. La un capat al mesei grele din lemn de stejar se afla biblia pe care o primise în ajunul absolvirii – în aceeasi pozitie în care o lasase el înainte de a parasi casa parinteasca. Cu ochii împaienjeniti de lacrimi, fiul a luat-o, a deschis-o si a început sa citeasca în ea.

La un moment dat, întorcând înca o fila, un plic alb a fluturat la podea. S-a aplecat sa ridice plicul, pe care se afla adresa magazinului auto de unde sperase cu ani în urma sa primeasca masina mult visata. În plic, un contract de vânzare, datat în ziua absolvirii. ACHITAT- scria în litere mari peste termenii contractului. Masina îl astepta de ani de zile în garaj. De câte ori nu trecem cu vederea binecuvântarile lui Dumnezeu, doar pentru ca nu sunt „împachetate" cum ne-am asteptat ?

Sursa

  49 accesări
  0 comentarii
49 accesări
0 comentarii

Cea mai grea perioadă a anului

Durere și pierdere îndurerată la Crăciun

Articol de Vaneetha Rendall Risner

Colaborator obișnuit

Sezonul de Crăciun poartă mari așteptări. Așteptările care adesea seamănă mai mult cu imaginile Hallmark decât cu speranța liniștită de a sărbători nașterea lui Hristos. Imaginăm întâlniri festive cu familia și prietenii, cadouri înfășurate strălucitor sub copaci împodobiți și mese delicioase în jurul meselor cu cei dragi.

Cu toate acestea, pentru cei care au suferit pierderi, sărbătorile aduc deseori un sentiment de teamă. Îmi amintesc de norul care atârna deasupra mea când mă apropiam de primul Crăciun după moartea fiului meu. Lumea mea se oprise, dar toți ceilalți păreau să avanseze. Îmi amintesc descurajarea dinaintea sărbătorilor după diagnosticul meu de sindrom post-poliomielit, când mi s-a spus să nu împachetez cadouri, să cumpăr cadouri sau să mă distrez așa cum am avut în anii trecuți. Și mă cutremur când mă gândesc la cât de devastat m-am simțit în primul Crăciun după ce a plecat soțul meu, în timp ce mă învârteam din epava familiei noastre sparte. Bucuria pentru lume, în special lumea mea, părea imposibilă.

Într-un an ca al nostru, când pierderea și tristețea sunt de nedescris adânci pentru mulți, când ne-am pierdut sănătatea, visele, cei dragi, mijloacele de trai, sentimentul de siguranță, ne întrebăm cum am putea avea bucurie. Cuvintele lui John Piper ne oferă o punte:

Ocazional plângeți profund viața pe care sperați să o fi. Îndurerează pierderea. Simte durerea. Apoi spală-ți fața, ai încredere în Dumnezeu și îmbrățișează viața pe care ți-a dat-o.

Îmbrățișarea vieții pe care ne-a dat-o Dumnezeu este mult mai bună decât supraviețuirea. Este trăirea intenționată a prezentului, recunoașterea a ceea ce este greu și alegerea de a avea încredere în mijlocul acestuia. Este primitor acolo unde suntem în viață, în timp ce ne întristăm sincer ceea ce ne dorim să fie diferit. Ne confruntă și ne numește dezamăgirile, dar nu le lasă să ne definească.

Pierderea îndurerată și încrederea în Dumnezeu

Cum trecem de la îndurerarea pierderilor noastre la îmbrățișarea prezentului? Cea mai bună cale pe care o cunosc este prin sfânta practică a lamentării. Ideea plângerii a devenit mai populară în ultimii ani, dar uneori este interpretată greșit ca fiind supărată pe Dumnezeu, strigând orice vrem într-o furie mocnită. Pur și simplu, acesta este păcatul. Dar la cealaltă extremă, este și greșit să te întorci de la Dumnezeu dezamăgit, oferindu-i tratamentul tăcut.„În viața mea, lamentarea a fost un tovarăș pe drumul spre bucurie”.TweetDistribuiți pe Facebook

M-am îndepărtat de Dumnezeu în durerea mea după moartea fiului meu. Am simțit că Dumnezeu m-a dezamăgit și am ezitat să mă apropii de Cel care ar fi putut să-mi împiedice durerea. Nu credeam că prezența lui mă va mângâia. Deși pierderile mele nemulțumite mă înăbușeau, trecând în moduri distructive, petrecerea timpului cu el se simțea ca o corvoadă neatrăgătoare. Așadar, mi-am umplut durerea, crezând că cel mai bun mod de a supraviețui a fost să-mi ignor durerea. Și să-l ignore pe Dumnezeu.

Dar pe măsură ce distanța mea față de Dumnezeu a crescut, a crescut și golul meu. Mi-am dat seama că nu mai era nicăieri altundeva pentru că doar Isus avea cuvintele vieții. Așadar, m-am întors spre Dumnezeu și am stat cu el, cu Biblia deschisă, luptându-mă prin durerea mea. Am descoperit că Biblia ne modelează cum să ne plângem.

Apropierea cu durere

De-a lungul paginilor Scripturii, vedem cum să strigăm sincer Domnului nostru în durerea noastră. Dumnezeu vrea să ne apropiem de el ( Iacov 4: 8 ) și ne invită să ne revărsăm plângerile și necazurile ( Psalmul 142: 2 ).

Îi putem spune că am uitat ce sunt pacea și fericirea și că am pierdut speranța ( Plângeri 3: 17-18 ). Sau exprimați că nimic nu se simte în siguranță și nimeni nu pare să aibă grijă de noi ( Psalmul 142: 4 ). Cu toate acestea, suntem siguri că îi pasă de lacrimile și vărsăturile noastre ( Psalmul 56: 8 ), așa că îi putem cere cu îndrăzneală să ne izbăvească din apele potopului ( Psalmul 69: 13-14 ) și să ne audă dorințele și să ne întărească inimile ( Psalmul 10:17 ). Lamentul se încheie când ne declarăm încrederea în Dumnezeu ( Psalmul 28: 7 ) și ne amintim de tot ce a făcut în timp ce îi recităm promisiunile sale ( Psalmul 77: 11-14 ).

Psalmii plângerii sunt intens personali. Sunt la prima persoană – oameni care vorbesc direct cu Dumnezeu, nu despre el. Ei nu îl țin pe Dumnezeu la distanță, ci mai degrabă dovadă o încredere profundă în timp ce scriitorii își dezvăluie luptele interioare și exterioare.

Plângerea duce la promisiuni

În viața mea, lamentația a fost un tovarăș pe drumul spre bucurie. După ce m-am plâns lui Dumnezeu, am putut să aud și să îmbrățișez pe deplin promisiunile sale. Am mai multă încredere în Dumnezeu. Mă simt auzit și înțeles. Nu am resentimente mocnite ascunse sau indiferență întărită. Tânjesc să mă apropii de Dumnezeu, să-i experimentez confortul și liniștea. Isaia este cartea mea de mângâiere, unde Dumnezeu vorbește în mod direct poporului său, asigurându-ne că:

El este cu noi. „Nu te teme deoarece sunt cu tine; nu fiți consternat, pentru că eu sunt Dumnezeul vostru; Te voi întări, te voi ajuta ”( Isaia 41:10 ). „Când vei trece prin ape, voi fi cu tine” ( Isaia 43: 2 ).

El ne-a răscumpărat. „Ți-am șters păcatele ca un nor și păcatele tale ca o ceață; întoarce-te la mine, că te-am răscumpărat ”( Isaia 44:22 ).

El nu ne-a uitat. „Nu te voi uita. Iată, te-am gravat pe palmele mâinilor mele ”( Isaia 49: 15-16 ).

El ne va purta. „[Tu] ai fost purtat de mine înainte de nașterea ta, purtat din pântece; până la bătrânețea ta sunt eu și te voi purta până la părul cărunt ”( Isaia 46: 3-4 ).

Promisiunile lui Dumnezeu sunt extraordinare. Ei depind de promisiunea lui Emanuel, Mesia prezis de Isaia, care garantează că Dumnezeul nostru este cu noi. Nu vom merge niciodată singuri.

Primindu-l pe Immanuel în vale

Cum intrăm în acest sezon de Crăciun, când pierderea se simte vreodată prezentă, fără a ceda disperării? Cum găsim bucurie când puțin este așa cum era înainte și viața noastră se simte subțire și goală? Cum sărbătorim nașterea lui Hristos atunci când nimic din jurul nostru nu se simte sărbătoritor?„Nu este nevoie să vă strângeți bucuria de unul singur în acest Crăciun. Apropie-te de Domnul ”.TweetDistribuiți pe Facebook

Ne lamentăm. Citim Biblia, chiar și atunci când se simte uscată, căutând cuvinte care exprimă sentimentele noastre și cuvinte care declară promisiunile lui Dumnezeu. Ne rugăm, chiar și atunci când nu avem chef, chemându-l pe Dumnezeu în suferința noastră și ne îndepărtând de mânie sau indiferență. Nu ne îndreptăm privirea de la suferința noastră și nici nu o privim cu platitudini. Stăm cu Domnul nostru, împărtășind dezamăgirile și durerile noastre de inimă. Ne întristăm ceea ce a fost și îmbrățișăm ceea ce este, în timp ce medităm la marea lui dragoste pentru noi.

Și pe măsură ce facem aceste lucruri, ochii noștri vor fi deschiși spre adevărul cuvintelor lui Dumnezeu, promisiunile extravagante pe care ni le face și darul neprețuit al lui Hristos însuși.

Nu trebuie să strângeți bucurie de unul singur de Crăciunul acesta. Apropie-te de Domnul tău. Spune-i ce simți. Revarsă-ți inima spre el ( Psalmul 62: 8 ) și primește promisiunea și bucuria lui Emanuel, căci Dumnezeul nostru este cu adevărat alături de noi.Vaneetha Rendall Risner este autorul cărții Walking Through Fire: A Memoir of Loss and Redemption . Vaneetha și soțul ei Joel locuiesc în Raleigh, NC, unde scrie pe site-ul ei , încurajând cititorii să se întoarcă la Hristos în durerea lor.

https://www.desiringgod.org/articles/the-hardest-time-of-year

(Adăugat initial de Viorel Ardelean)
  36 accesări
  0 comentarii
36 accesări
0 comentarii

PUTEREA DE IERTARE CARE SCHIMBĂ VIAȚA

 Iertarea nu este doar un act unic, ci un mod de viață, menit să ne aducă în fiecare binecuvântare în Hristos. „Dar vă spun, iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei care vă blestemă, faceți bine celor care vă urăsc și rugați-vă pentru cei care vă folosesc cu răutate și vă persecută, ca să fiți fii ai Tatălui vostru din ceruri; căci El își face soarele să răsară asupra celor răi și asupra celor buni și trimite ploaie asupra celor drepți și asupra celor nedrepți "(Matei 5: 44-45).

Potrivit lui Isus, iertarea nu este o chestiune de a alege sau de a alege pe cine am ierta. Nu putem spune: „M-ai rănit prea mult, așa că nu te iert". Hristos ne spune: „Căci dacă iubești pe cei care te iubesc, ce răsplată ai? Nici măcar vameșii nu fac la fel? " (5:46).

Nu contează cui ar putea fi ranchiuna noastră. Dacă ne ținem de ea, aceasta va duce la amărăciune care otrăvește fiecare aspect al vieții noastre. Iertarea aduce asupra lor foamete spirituală, slăbiciune și pierderea credinței, afectându-ne nu numai pe noi, ci pe toți cei din cercul nostru.

În ultimii cincizeci de ani de slujire, am văzut devastări teribile în viața celor care au reținut iertarea. Totuși, am văzut și puterea glorioasă a unui spirit iertător. Iertarea transformă viețile, provocând deschiderea ferestrelor cerului. Acesta ne umple paharul de binecuvântare spirituală până la refuz, cu pace, bucurie și odihnă abundente în Duhul Sfânt. Învățătura lui Isus cu privire la acest subiect este foarte specifică și, dacă doriți să vă deplasați în acest minunat tărâm al binecuvântării, atunci țineți seama și îmbrățișați cuvintele sale.

„Căci dacă iertați oamenilor greșelile lor, Tatăl vostru ceresc vă va ierta și pe voi. Dar dacă nu iertați oamenilor greșelile lor, nici Tatăl vostru nu va ierta greșelile voastre "(Matei 6: 14-15). Nu vă înșelați: Dumnezeu nu face o afacere cu noi aici. El nu spune: „Pentru că i-ai iertat pe alții, eu te voi ierta". Nu putem câștiga niciodată iertarea lui Dumnezeu. Numai sângele vărsat al lui Hristos merită iertarea păcatului.

Mai degrabă, Hristos spune: „Mărturisirea deplină a păcatului necesită iertarea altora. Dacă vă țineți de orice iertare, atunci nu v-ați mărturisit toate păcatele. Adevărata pocăință înseamnă să mărturisești și să abandonezi fiecare ranchiună, răstignind orice urmă de amărăciune față de ceilalți. Orice mai puțin nu este pocăință ".

Aceasta merge mână în mână cu Fericirea Sa: „Fericiți cei milostivi, căci vor dobândi milă" (Matei 5: 7). Punctul său: Iertă-i pe alții, astfel încât să te poți muta în binecuvântările și bucuria filiației. Dumnezeu poate revărsa apoi pe jetoane ale iubirii sale. Iar când ierți, dezvăluie lumii natura Tatălui.

  47 accesări
  0 comentarii
47 accesări
0 comentarii

PS Mihai: Cu discreție, pe străzile pribegiei, Dumnezeu se face părtaș soartei noastre

GMT -25 decembrie 20200

Fragmente din scrisoarea pastorală a PS Mihai, episcop greco-catolic de București (la acest link poate fi accesat: textul integral):

De mai bine de nouă luni viețile noastre au fost bulversate de virusul care atacă sănătatea, viața și ne ține departe unii de alții. Niciun cuvânt parcă nu mai oferă sens acestei aventuri teribile, care ne a pus în fața slăbiciunii noastre omenești. În aceste luni, tulburător de lungi, la fel ca timpul în care un copil așteaptă în sânul maicii sale un trup complet pentru a se putea naște, nu ne am putut întâlni decât fugitiv cu cei apropiați. Când ne puteam întâlni, prețuirea bucuriei de a fi împreună lăsa atât de mult de dorit. Lunga despărțire și frica de contagiere ne au permis, însă, vederea multor lucruri mici, al căror înțeles arată valoarea ființei noastre. Câte suflete generoase în spitale au îmbogățit lumea în aceste luni prin devotamentul lor! (…)

Întruparea și nașterea lui Hristos nu au fost o aventură de fațadă. „Născându-se din femeie și murind în grele chinuri înseamnă că smerenia și suferința au fost preferate”1 înaintea oricăror lucruri. Dumnezeu nu s-a prefăcut, a coborât între noi, s-a jertfit pentru mântuirea noastră ca să ne poată purta cu El în drumul Lui spre veșnicie. El a venit să poarte alături de noi nedreptatea lumii în suferința sa, tocmai de aceea, se naște în lume: pentru a da un nou curs vieții. Cu discreție, pe străzile pribegiei, Dumnezeu se face părtaș soartei noastre, „devine mic pentru ca noi să l putem înțelege”2.

Vestea nașterii lui Isus a fost oferită celor mai disprețuiți oameni din vremea lui. Păstorilor, simpli și umili, pe care societatea îi disprețuia, și regilor magi, străini, dar care „de la stea au învățat să se închine Soarelui dreptății”. Credința conferă, așadar, prin har, luciditate și discernământ. Unii creștini, sub pretextul că aduc cinstire familiei creștine și patriei, se folosesc de lozinca goală a tradiției pentru a-și ascunde pofta de stăpânire. Oamenii consumați de dorința de putere sfârșesc, din păcate, în curtea Celui rău. Ei vor „să aducă pe toată lumea la aceeași opinie prin orice mijloc de persuasiune, inclusiv manipularea deschisă sau clandestină. Acest model este acela al sistemelor totalitare și ideologice […] Adevărul lui Dumnezeu nu este un adevăr abstract… și face apel la o definiție complet diferită: Dumnezeu este izvorul vieții și al sensului acesteia! El nu poate fi umbră și întuneric. Din momentul în care îl eliberează pe om din minciună, El îl așază în lumina adevărului, permițându-i să se împărtășească din acest izvor veșnic al înțelepciunii sale”3. Deci, dacă adevărul lui Hristos ne face liberi, este pentru că Isus desființează voința de putere, înlocuind-o prin slujire și jertfă. De aceea, Isus nu a venit spre noi prin strategiile puterii și continuă să se descopere celor smeriți.

Pofta de putere face rău sufletelor simple și bune care caută, zi de zi, să apere prin viața lor moștenirea creștină de pe continentului nostru! Fără iubirea și respectul în Hristos totul poate deveni idolatrie. Unirea cu Roma a Bisericii românilor din Ardeal a conferit nației noastre beneficiul unei mai profunde trăiri în Isus și străduința pentru demnitatea libertății. Aceste lucruri au dat naștere mai târziu atașamentului firesc și corect față de națiune, ca slujire și devotament creștin, lucru care nu poate fi contestat.

Isus a fost prevestit de Isaia profetul ca „Domn al păcii”. El s-a născut și a venit să instaureze pacea, o pace pe care lumea n-o vrea, sub pretextul de a nu avea tulburări sau conflicte deschise. Ce ciudat este să vezi cum societatea secularizată de azi, care nu se sfiește să folosească minciuna pentru a și apăra interesele, pretinde creștinilor să tacă pentru a nu crea tulburări! Ei, bine, tocmai în aceste momente nesigure, când se proclamă îndepărtarea stărilor de conflict, Isus ne propune adevărata Lui pace. Pacea lui Isus „dezvăluie în orice caz minciunile noastre. Ea ne smulge din comoditate, conducându-ne la luptă, spre suferința pe care o implică adevărul. Doar așa poate lua naștere adevărata pace în comparație cu pacea aparentă, în spatele căreia se ascund fățărnicii și conflicte de toate felurile”4. (…)

Judecata lui Isus nu pune preț pe prejudecățile omenești și nu face caz de merite, așa cum le consideră în general lumea profană. Sfântul Părinte Papa a așezat Noul An 2021 sub oblăduirea Sfântului Iosif. Ascultător față de inspirațiile Cerului, convins că harul se desăvârșește în neputință, Dreptul Iosif s-a știut expune pentru a proteja pe copilul Isus și pe Maica Preacurată. Umilul tâmplar din seminția lui David ne poate călăuzi și pe noi prin întunericul încercărilor de față, fără să pierdem gustul încrederii și al speranței. (…)

+ MIHAI, episcop

1 Nicolae Steinhardt, Dăruind vei dobândi, 235.

2 Joseph Ratzinger în dialog cu Peter Seewald, Dumnezeu și lumea. A crede și a trăi în epoca noastră, 390.

3 Jean-Marie Lustiger, Le choix de Dieu (Alegerea lui Dumnezeu), 355.

GMT -25 decembrie 20200

http://inliniedreapta.net/ps-mihai-cu-discretie-pe-strazile

(Adăugat initial de Viorel Ardelean)
  47 accesări
  0 comentarii
47 accesări
0 comentarii

Toxinele de la locul de muncă

 „Ieșiți din mijlocul lor, și despărțiți-vă de ei..." (2 Corinteni 6:17)

Te rog să te oprești puțin și să te gândești la produse care odinioară nu erau considerate dăunătoare, și ai să te miri constatând că erau din (sau conțineau) azbest, plumb, mercur etc. Deși au trecut generații, încă tratăm muncitori bolnavi care au instalat plăci de azbest și au inhalat fibre sau gaze toxice. Având această ilustrație în minte, ferește-te de „toxinele" de la locul tău de muncă și nu te lăsa infectat de ele! Biblia ne avertizează: „Ieșiți din mijlocul lor, și despărțiți-vă de ei, zice Domnul; nu vă atingeți de ce este necurat, și vă voi primi." Dumnezeu nu-ți spune să te separi de colegii de muncă. Și mai mult ca sigur, nu-ți spune să adopți o atitudine de aroganță spirituală. El îți spune să te ferești de atitudini toxice, de comportamente toxice, de valori toxice, de influențe toxice. Care sunt generatorii de toxine de la locul tău de muncă? Cele care se văd cu ochiul liber sunt: nemulțumiții, bârfitorii, calomniatorii și agresorii. Când astfel de agenți îți ies în cale, fă tot ce poți să te distanțezi de ei. Simplul fapt de a te întovărăși cu ei poate fi periculos pentru sănătatea ta emoțională și spirituală. Ferește-te de asemenea de toxina dependenței de muncă, fie că e vorba de așteptările șefului tău, fie că e vorba de cele autoinduse. Fii dispus să lucrezi în plus atunci când este nevoie, dar păstrează limite clare între viața de la locul de muncă și viața familială. Învață să separi munca de plăcere. Dacă nu-ți aloci timp pentru refacere fizică și împrospătare spirituală, vei ajunge la epuizare. Drept consecință, Satan te va putea ușor călca în picioare. Cel mai eficient antidot împotriva toxinelor este o alimentație sănătoasă. Și, spiritual vorbind, acest meniu zilnic conține: rugăciune, citirea Bibliei și părtășie cu frați credincioși care să te întărească și să te încurajeze. Este sfatul lui Dumnezeu pentru tine, astăzi!

© Fundatia S.E.E.R

  54 accesări
  0 comentarii
54 accesări
0 comentarii

Îl întâmpinăm pe adevăratul Rege

 2 Samuel 19:11 „Împăratul David a trimis acest mesaj preoților Zadok și Abiatar:„ Spuneți bătrânilor lui Iuda: „De ce ai fi ultimul care îl aduci pe rege înapoi în casa lui, când a venit cuvântul întregului Israel? la rege? "'"

Hristos este rege. Hristos este Domn, indiferent dacă alegeți asta sau nu. El a fost întotdeauna; el este acum și va fi întotdeauna. Domnul cerului și al pământului – nimic nu-l poate jefui. Nimic nu-l poate pune pe piedestal sau îl poate scoate de pe acel piedestal. El este Domnul tău, indiferent dacă îl slujești sau nu.

Îmi place faptul că, atunci când citim aceste cărți scrise de Pavel – Filipeni, Coloseni și Efeseni – își ia un moment în fiecare dintre aceste cărți doar pentru a vorbi despre măreția și măreția lui Hristos. El a început toate lucrurile și a trecut prin toate lucrurile. El a creat toate lucrurile și nimic nu există fără el. El va domni în toată eternitatea. Fiecare limbă va mărturisi că Isus Hristos este – nu devine, nu este făcut – Domn. Aleluia!

Întrebarea atunci este unde este loialitatea noastră? Unde este închinarea noastră? Suntem ambițioși pentru împărăția lui? Trăim o viață așa cum dorește Domnul și regele nostru pentru noi? Suntem în concordanță cu inima și dorințele lui?

Cât de des apare un Absalom în viața noastră? Biblia vorbește destul de mult despre momentul în care Absalom a conspirat împotriva regelui David. Absalom s-a așezat la poartă și a luat oameni care aveau o plângere împotriva regelui și le-a spus: „Oh, dacă aș fi rege, aș auzi această plângere" Cu alte cuvinte, „El te lasă în durerea ta. Nu-i pasă de tine ".

Dacă nu suntem foarte atenți în durerea noastră, va veni un Absalom și va șopti: „Isus nu te ascultă. De ce nu încerci asta în schimb? "

Dacă ai urmat această voce, dacă te-ai pierdut în urma unui Absalom în locul adevăratului rege, întoarce-te! Întoarce-te la domnia lui Hristos. Permiteți autorității sale să fie demonstrată în viața voastră. Recunoașteți adevăratul rege și aduceți-l înapoi în casa voastră.

  47 accesări
  0 comentarii
47 accesări
0 comentarii