Blog-uri eLogos

Eclesiastul 5

Eclesiastul 5

1. Păzeşte-ţi piciorul când intri în Casa lui Dumnezeu şi apropie-te mai bine să asculţi decât să aduci jertfa nebunilor; căci ei nu ştiu că fac rău cu aceasta.
2. Nu te grăbi să deschizi gura, şi să nu-ţi rostească inima cuvinte pripite înaintea lui Dumnezeu; căci Dumnezeu este în cer, şi tu, pe pământ, de aceea să nu spui vorbe multe.
3. Căci, dacă visele se nasc din mulţimea grijilor, prostia nebunului se cunoaşte din mulţimea cuvintelor.
4. Dacă ai făcut o juruinţă lui Dumnezeu, nu zăbovi s-o împlineşti, căci Lui nu-I plac cei fără minte; de aceea împlineşte juruinţa pe care ai făcut-o.
5. Mai bine să nu faci nicio juruinţă decât să faci o juruinţă, şi să n-o împlineşti.
6. Nu lăsa gura să te bage în păcat şi nu zice înaintea trimisului lui Dumnezeu: „M-am pripit.” Pentru ce să Se mânie Dumnezeu din pricina cuvintelor tale şi să nimicească lucrarea mâinilor tale?
7. Căci, dacă este deşertăciune în mulţimea viselor, nu mai puţin este şi în mulţimea vorbelor; de aceea, teme-te de Dumnezeu.
8. Când vezi în ţară pe cel sărac, năpăstuit şi jefuit în numele dreptului şi dreptăţii, să nu te miri de lucrul acesta! Căci peste cel mare veghează altul mai mare, şi peste ei toţi, Cel Preaînalt.
9. Dar un folos pentru ţară, în toate privinţele, este un împărat preţuit în ţară.
10. Cine iubeşte argintul nu se satură niciodată de argint, şi cine iubeşte bogăţia multă nu trage folos din ea. Şi aceasta este o deşertăciune!
11. Când se înmulţesc bunătăţile, se înmulţesc şi cei ce le mănâncă; şi ce folos mai are din ele stăpânul lor decât că le vede cu ochii?
12. Dulce este somnul lucrătorului, fie că a mâncat mult, fie că a mâncat puţin; dar pe cel bogat nu-l lasă îmbuibarea să doarmă.
13. Este un mare rău pe care l-am văzut sub soare: avuţii păstrate spre nefericirea stăpânului lor.
14. Dacă se pierd aceste bogăţii prin vreo întâmplare nenorocită, şi el are un fiu, fiului nu-i rămâne nimic în mâini.
15. Cum a ieşit de gol din pântecele mamei sale, din care a venit, aşa se întoarce şi nu poate să ia nimic în mână din toată osteneala lui.
16. Şi acesta este un mare rău, anume că se duce cum venise; şi ce folos are el că s-a trudit în vânt?
17. Ba încă, toată viaţa lui a mai trebuit să mănânce cu necaz şi a avut multă durere, grijă şi supărare.
18. Iată ce am văzut: este bine şi frumos ca omul să mănânce şi să bea, şi să trăiască bine în mijlocul muncii lui cu care se trudeşte sub soare, în toate zilele vieţii lui pe care i le-a dat Dumnezeu; căci aceasta este partea lui.
19. Dar, dacă a dat Dumnezeu cuiva avere şi bogăţii şi i-a îngăduit să mănânce din ele, să-şi ia partea lui din ele şi să se bucure în mijlocul muncii lui, acesta este un dar de la Dumnezeu.
20. Căci nu se mai gândeşte mult la scurtimea zilelor vieţii lui, de vreme ce Dumnezeu îi umple inima de bucurie.

Post-ul Eclesiastul 5 apare prima dată în Studiu Biblic.

(Adăugat initial de Mihai Marian)
  27 accesări
  0 comentarii

Drept de autor

© http://studiu-biblic.ro

27 accesări
0 comentarii

CRISTOLOGIE Persoana lui Hristos A. A. Hodge

download - Copie - Copie

Este marea distincţie a Creştinismului faptul că toate doctrinele sale şi toate forţele sale se centrează pe Persana Fondatorului şi Învăţătorului său. În cazul tuturor celorlalţi fondatori a sectelor filozofice şi ale religiilor, întregul interes al misiunii lor se centrează pe doctrinele pe care le învaţă ei, pe opiniile pe care le răspândesc. Aceasta era evident de adevărat în cazul lui Zoroastru, Confucius, şi Buda, despre Plato, Aristotel şi Cicero, despre Moise şi Pavel. În cazul fiecăruia dintre ei întrebarea nu era ceea ce erau ei ci ceea ce învăţau ei. În cazul creştinismului, însă, întregul sistem, de la temelie la suprastructură, se bazează pe şi îşi derivă viaţa sa din Persoana Fondatorului ei. Întrebarea întrebărilor este ce a fost el mai degrabă decât cea învăţat el.

Aceasta poate fi dovedit

Dintr-o examinare a tuturor doctrinelor Creştinismului în mod separat. Toate Scripturile învaţă despre dispensaţia mozaică şi despre caracterul ei tipic; despre povara tuturor profeţilor; despre noua naştere; despre pocăinţă şi credinţă; despre justificare şi sfinţire; despre trăirea sfântă şi Biserica Creştină; despre starea sufletului după moarte; despre învierea morţilor; despre judecata generală; şi despre însăşi cer – îşi preia înţelesul şi forţa sa din relaţia faţă de persoana, oficiile şi lucrarea lui Hristos.

Din experienţa creştinilor. Noi îl credem pe Moise şi Pavel, însă credem în Hristos. A fi un creştin înseamnă a fi în Isus. A trăi ca un creştin este a avea părtăşie cu Tatăl şi Fiul; a muri ca şi creştini este a adormi în Isus.

Acelaşi lucru este dovedit, în al treilea rând, din atitudinea prezentă a marii controverse dintre Creştinism şi oponenţii săi.

În această eră, în care filozofia seculară oscilează între materialism şi panteism, atunci când gânditorii avansaţi desconsideră vechile întrebări ale teologiei, naturale sau revelate, chiar şi cei mai învechiţi sceptici recunosc necesitatea prezentării aceleiaşi soluţii a miracolului erelor, Persoana lui Isus din Nazaret. Este imposibil să explicăm fenomenul unic care s-a produs pe dealurile şi văile Iudeii acum 1800 de ani în urmă, a cărui viaţă, caracter şi lucrări sunt într-adevăr inexplicabile dacă nu acceptăm relatarea naturii şi a originii lui care ne este oferită în Cuvântul lui Dumnezeu. Presa geme cu Ecce Homo şi Vieţi ale lui Hristos, şi cu versiuni noi ale teoriilor raţionaliste, mistice şi legendare. Astfel cel necredincios este constrâns să se unească cu credinciosul în a aduce mărturie faţă de măreţie misterului dumnezeirii, Dumnezeu s-a manifestat în trup.

Şi chiar aici este inima religiei noastre, sunt de acord toţi creştinii. Întreaga Biserică istorică, în toate erele şi în toate ramurile sale – greacă şi romană, luterană şi reformată, calvinistă şi arminiană – sunt aici una în cu toate.

În timp ce aceasta este adevărat, pe cât este de preocupată credinţa publică a Bisericii, aşa cum este exprimat în marile ei confesiuni, liturghii, şi imnuri, o mare varietate de opinii şi diversitate de speculare şi definire au predominat în vremi diferite printre variatele şcoli de teologie. Diversitatea speculaţiei a ieşit în mod natural din următoarele fapte:

Persoana Dumnezeului întrupat este unică. Naşterea Lui nu a avut nici un precedent şi existenţa sa nici o analogie. El nu poate fi explicat prin a se face referire la o clasă, şi nici nu poate fi ilustrat de un exemplu.

Scripturile, în timp ce revelează în mod clar şi pe deplin toate elementele Persoanei sale, cu toate acestea nu prezintă niciodată o formulă de definire completă a acelei Persoane, şi nici o declaraţie legată de elementele care o constituie şi relaţiile lor mutuale. Impresia este mai mult vie deoarece este făcută, ca într-o imagine, de o expunere a Persoanei lui în acţiune – o expunere în care divinitatea şi umanitatea sunt demonstrate imediat în mod asemănător de revelaţia de sine a atributelor lor în acţiune; şi

Această personalitate unică, în timp ce depăşeşte toată analogia, trece şi dincolo de toată priceperea. Intelectul profund al omului aspiră în mod constant spre a îndepărta toate misterele şi de a supune întreaga sferă de existenţă în lumina explicaţiei raţionale. Astfel de încercări se încheie în mod constant în cel mai grotesc eşec. Chiar şi în lumea materială este adevărat că omnia, exeunt in mysterium. Dacă noi nu putem explica relaţia pe care o susţine sufletul imaterial faţă de trupul organizat din persoana unui om, de ce să fim surprinşi să descoperim că toate încercările de a explica relaţiile intime pe care Cuvântul veşnic şi sufletul şi trupul uman îl susţin unul faţă de celălalt în Persoana lui Hristos au eşuat în mod aşa de mizerabil?

Înainte să purcedem la ilustrarea istorică a acestei doctrine, vă aduc în atenţia dumneavoastră următoarele remarci generale:

1.Doctrina Persoanei lui Hr este în mod intim asociată cu doctrina Trinităţii. Este evident imposibil să susţinem părerea ortodoxă în privinţa constituţiei divino-umane a Domnului nostru dacă nu credem mai întâi doctrina ortodoxă a faptului că Dumnezeu există ca trei Persoane eterne, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. În acelaşi timp, puţini susţin adevărata doctrină referitor la constituţia tri-personală a Trinităţii fără ca să mai susţină în acelaşi timp doctrina corespunzătoare catolică despre Persoana Dumnezeul-om.

Într-adevăr, cunosc de asemenea că marea obiecţie pe care cei mai abili şi mai influenţi unitarieni o susţin faţă de sistemul Trinitarian nu este iniţiată de dificultatea lor cu Trinitatea, considerată în sine, ci deoarece ei privesc doctrina Trinităţii a fi inseparabilă de cea a Persoanei lui Hristos aşa cum este susţinut de Biserică, care pentru ei pare a fi imposibil de crezut.

Şi fără îndoială că noi admitem liber doar aici că în constituţia Persoanei Dumnezeul-om stă, pentru noi, misterul absolut de insolubil al dumnezeirii. Cum este posibil ca aceiaşi Persoană să poată fi în acelaşi timp infinită şi finită, ignorantă şi omniscientă, omnipotentă şi neajutorată? Cum pot două spirite complete să fuzioneze într-o singură Persoană? Cum pot două conştiinţe, două priceperi, două memorii, două imaginaţii, două voinţe, să constituie o singură Persoană? Toată aceasta este implicată în doctrina scripturală şi a Bisericii despre Persoana lui Hristos. Cu toate acestea nimeni nu o poate explica. Numeroasele încercări făcute pentru a explica sau a exclude misterul acesta au umplut doar Biserica cu erezii şi au întunecat credinţa creştinilor.

2.Scriptura nu ne oferă în nici un loc, sau prin mijloace de distincţie, formulă comprehensivă, definiţiile complete ori ale doctrinei Trinităţii sau cea a Persoanei lui Hristos. Ele ne oferă, în modul cel mai explicit şi mai repetat, toate elementele ambelor doctrine, şi apoi ne lasă pe no să punem toate celelalte învăţăturile referitoare la acelaşi subiect laolaltă, şi astfel să construim întreaga doctrină prin sinteza elementelor.

Astfel (1) în ceea ce priveşte Doctrina Trinităţii. Scripturile ne spun, în primul rând, că există doar un singur Dumnezeu. Apoi am conclude în mod natural că dacă există doar un singur Dumnezeu, poate fi doar o singură Persoană divină. Dar, din nou, Scripturile ne învaţă că Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt acel singur Dumnezeu. Apoi, din nou, am conclude în mod natural faptul că termenii Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt doar nume diferite, calitative sau oficiale, ale unei singure Peroane. Din nou însă Scripturile ne previn şi ne învaţă faptul că aceste nume desemnează subiecte şi agenţi diferiţi. Tatăl este obiectiv faţă de Fiul, şi Fiul faţă de Tatăl şi ambii faţă de Duhul. Ei se iubesc reciproc şi sunt iubiţi. Ei conversează, folosind către unul şi celalalt pronume personale ca Eu, Tu, El. Tatăl îl trimite pe Fiul, Tatăl şi Fiul îl trimite pe Duhul şi ei, în această ordine, acţionează ca agenţi, purced şi se întorc, şi raportează.

Scripturile ne mai învaţă de asemenea că există o relaţie constituţională de ordine şi origine între cele trei Persoane. Tatăl este fântâna Dumnezeirii. El îl naşte din veşnicie pe Fiul (procesul este fără de început sau sfârşit, sau succesiune), Şi Tatăl şi Fiul în eternitate dau origine Duhului (2). În exact aceiaşi manieră Scripturile ne învaţă tot ceea ce ştim despre Persoana lui Hristos. Indicând spre acel fenomen unic expus în mod biografic în cele patru Evanghelii, Scripturile afirmă – (a) „EL este Dumnezeu”. Apoi noi am spune în mod natural, dacă el este Dumnezeu, el nu poate fi om; dacă este infinit, el nu poate fi finit. Însă Scripturile continuă să afirme, indicând spre acelaşi subiect istoric, „El este om”. Şi apoi, din nou, noi am spune în mod natural, dacă fenomenul este atât Dumnezeu cât şi om, el trebuie să fie în realitate două Persoane, şi doar o Persoană în aparenţă. Din nou însă Scriptura ne previn, în fiecare fel posibil ele ni-l prezintă înaintea noastră ca o Persoană. Divinitatea Sa nu este niciodată obiectivă faţă de umanitatea sa, şi nici umanitatea sa faţă de divinitatea sa. Divinitatea sa nu iubeşte niciodată, nu vorbeşte şi nici nu trimite umanitatea sa, ci atât divinitatea cât şi umanitatea acţionează laolaltă ca energii comune ale unei Persoane. Toate atributele şi actele ambelor naturi sunt atribuite unei singure Peroane. Acelaşi „Eu” deţinea gloria cu Tatăl înainte să fi fost lumea, şi şi-a dat viaţa pentru oile sale. Uneori într-o propoziţie singură titlul este luat din partea divină a Persoanei lui, în timp ce predicatul este adevărat doar despre partea sa umană, ca atunci când este spus, „Biserica lui Dumnezeu, pe care a cumpărat-o cu propriul său sânge”. Aceiaşi persoană este numită Dumnezeu datorită divinităţii sale, în timp ce este afirmat că el şi-a dat sângele său uman pentru Biserica sa. Din nou: în timp ce stătea printre ucenicii săi pe pământ, el spune, „Fiul omului, care este în ceruri”. Aici aceiaşi Persoană, care este numit Fiul omului datorită umanităţii lui, este declarat a fi omniprezent – adică, în acelaşi timp pe pământ şi în ceruri – cât şi despre natura sa divină. Aceasta, de sigur, implică singurătatea absolută a Persoanei, incluzând deodată atributele divine şi umane.

Din nou: Scripturile ne învaţă că această uimitoare personalitate nu se centrează pe umanitatea sa, şi că nu este una compusă creată de puterea Duhului atunci când a adus laolaltă cele două naturi în pântecul fecioarei Maria. Acesta nu a fost făcut prin adăugarea bărbăţiei la Dumnezeire. Trinitatea este eternă şi de neschimbat. O nouă Persoană nu este substituită cu a doua Persoană a Trinităţii, şi nici nu este a patra Persoană adăugată Trinităţii, ci Persoana lui Hristos este unicul Cuvântul veşnic, a doua Persoană a Trinităţii, care în timp, prin puterea Duhului Sfânt, prin intermediul pântecului fecioarei, a luat o natură umană (nu un om, ci sămânţa omului, umanitate în germen) în uniunea personală cu sine. Persoana este eternă şi divină. Umanitatea este introdusă în ea. Centrul personalităţii continuă întotdeauna în cadrul Cuvântului personal sau Fiul lui Dumnezeu.

Daţi-mi voie să ilustrez aceasta prin personalitatea dumneavoastră şi a mea. Noi costăm dintr-un suflet şi un trup, două substanţe distincte, dar o singură persoană. Personalitatea, totuşi, nu este compusă din uniunea sufletului şi a trupului la naştere. Personalitatea de la început şi până la sfârşit se centrează pe suflet, şi este împărtăşită doar în trup.

Prin suflet înţelegem doar un singur lucru – adică, un duh întrupat, un duh cu un trup. Astfel noi nu vorbim niciodată despre suflete ca fiind îngeri. Ei sunt spirite curate, neavând trupuri. Pune un duh într-un trup, şi duhul devine suflet, şi trupul este trezit la viaţă şi devine o parte a persoanei sufletului. Separă sufletul şi trupul, aşa cum face moartea, şi sufletul devine un duh şi trupul devine un cadavru. Atunci când moartea are loc, trupul se eliberează de personalitate, este numit „acesta”, şi este pus în mormânt; în timp ce sufletul, persoana care încă mai continuă, merge deodată să fie judecat de către Dumnezeu. La înviere acelaşi suflet personal se va întoarce şi va prelua acelaşi trup pe care l-a lăsat odată, şi îl primeşte în personalitatea sa, va sta înaintea lui Dumnezeu un om complet.

Aşa că Cuvântul divin, care din eternitate era Persoana a doua a Trinităţii, a preluat acum 1800 de ani, nu o persoană umană, ci o natură umană în personalitatea sa eternă, care continuă mereu, nu ca o persoană umană şi nici ca o persoană divino-umană, ci ca eterna a doua Persoană a Trinităţii, cu natura umană cuprinsă în aceasta ca organ al său personal.

3.Există o referinţă evidentă în care doctrinele Trinităţii şi ale Persoanei lui Hristos sunt în acord, şi una în care ele nu diferă în nici cel mai evident punct. Ele sunt în acord în aceea că ambele trec dincolo de experienţă, analogie şi toată pătrunderea adecvată a raţiunii umane. Dar ele diferă în faptul că, în timp ce misterul Trinităţii este că un singur Duh ar trebui să existe în mod veşnic în calitate de trei Persoane distincte, misterul persoanei lui Hristos este că două spirite distincte ar trebui să constituie pentru totdeauna doar o singură Persoană.

4.Dacă oferim atenţia meritată dificultăţilor implicate în fiecare dintre aceste doctrine divin revelate, vom putea anticipa toate ereziile posibile care au fost desfăşurate în cursul istoriei. Tot adevărul este catolic; acesta cuprinde multe elemente, orizonturi largi, şi prin urmare implică dificultăţi şi inconsistenţe aparent interminabile. Mintea omului caută unitatea, şi tinde în mod prematur să impună o unitate în sfere cunoaşterii sale imperfecte prin sacrificarea unui element al adevărului sau de altfel faţă de restul. Aceasta este iminent de adevărat în ceea ce priveşte toţi raţionaliştii. Ei sunt clari şi logici în schimbul faptului de a fi superficiali şi pe jumătate orbiţi. Erezia înseamnă un act al alegerii şi de aici divizie, luarea şi alegerea unei părţi, în schimbul cuprinderii în mod comprehensiv al întregului adevăr. Aproape toate ereziile sunt adevăruri parţiale – adevărate în ceea ce afirmă ele, însă false în ceea ce neagă ele.

Luaţi, de exemplu, doctrina Trinităţii. Un singur Duh veşnic există veşnic ca Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, trei Persoane distincte. Acest lucru nu-l înţeleg raţionaliştii şi prin urmare nu îl vor crede. Ei purced, astfel, să  nege unul sau alt element al întregului adevăr, şi încearcă să susţină fragmentul mort care mai rămâne.

Astfel ei au încercat să taie nodul prin a nega divinitatea lui Hristos şi astfel au avut un mahomedanism unitarian pur, lipsit de viaţă; ei au accentuat unitatea aşa de aproape încât ei aveau doar o singură Persoană precum şi un singur Dumnezeu, şi termenii „Tatăl”, „Fiul” şi „Duhul Sfânt” au devenit descrieri diferite sau titluri oficiale ale aceleiaşi Persoane: aşa cum Grant în timp ce era în serviciu era o singură persoană, şi în acelaşi timp era şi soţ şi tată, comandantul şef al armatei şi al marinei, şi Preşedinte al Statelor Unite, aşa spun sabelienii că Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt titluri diferite ale aceleiaşi Persoane în caractere şi funcţii diferite; sau, în fine, ei au ajuns spre cealaltă margine a îngrădirii şi au accentuat distincţia Persoanelor la un aşa grad încât ei aveau trei Dumnezei în schimbul misterului unui singur Dumnezeu în trei Persoane.

Luaţi, ca alt exemplu, în manieră asemănătoare, doctrina Persoanei lui Hristos. Misterul este că două spirite – unul divin, celălalt uman – două minţi, două voinţe, sunt aşa de unite încât fără confundarea sau schimbarea ori absorbţia uneia în alta ele constituie doar o singură Persoană. Cercetaţi profund aceasta, şi veţi putea să preziceţi dinainte toate ereziile posibile sau adevărurile de jumătăţi de măsură. Unitarianul taie nodul prin a nega jumătate din faptele cazului şi scoate în afară divinitatea.

Gnosticii au susţinut că un om Isus era posedat temporar de Eonul supranatural sau Îngerul Hristos.

Docetae taie nodul prin a nega cealaltă jumătate a adevărului, că Hristos era un om, susţinând că realitatea era o simplă divinitatea şi umanitatea o simplă aparenţă.

Eutyhianii au presat unitatea Persoanei la o asemenea extindere încât ei au confundat naturile, susţinând că umanul a fost absorbit în divin.

Nestorienii au mers la cealaltă extremă de accentuare a integrităţii câtorva naturi după ce uniunea lor era atât de departe încât să dizolve unitatea Persoanei, şi să-l prezinte pe Hristos, nu ca un Dumnezeu-om, ci ca un Dumnezeu şi un om uniţi în mod intim. Acestea, dacă nu se acoperă, cel puţin indică direcţia şi spiritul tuturor posibilelor erezii care se referă la aceste două doctrine fundamentale ale Creştinismului.

Să purcedem dar la dezvoltarea istorică a doctrinei în conştiinţa Bisericii.

I.La Conciliul de la Nice, 325 d. Hr., au existat trei partide. Arienii, conduşi de Arius, susţineau că elementul super-uman din Persoana lui Hristos eraheteroousion– de o substanţă diferită cu Dumnezeu Tatăl. Semi-Arienii, conduşi de doi episcopi Eusebius, susţineau faptul că elementul super-uman era homoiousion – de aceeaşi substanţă cu cea a Tatălui. Ortodocşii, conduşi de Atanasie, susţineau că natura divină a lui Hristos era homoousion – de aceiaşi substanţă numerică identică cu cea a Tatălui. Această ultimă doctrină a fost întruchipată în crezul acelui conciliu, care, în forma de mai apoi perfecţionată de la sfârşitul secolului al 4lea, este primită de toţi creştinii, catolici şi protestanţi. Din această vreme doctrina Trinităţii şi aceia a divinităţii absolute a lui Hristos a fost susţinută în mod universal în Biserica.

II.Dar din acea vreme oamenii au început să se întrebe cum de substanţa lui Dumnezeu putea să fie unită într-o singură Persoană cu substanţa umanităţii.

Apollinaris, episcop al Laodiceii, a încercat cu toată sinceritatea, în jurul anului 370 d. Hr., să susţină adevărul prin următoarea explicaţie, care sacrifică de fapt o parte esenţială a ei. El presupunea că Scriptura (1 Tesaloniceni 5:23), şi adevărata filozofie învaţă că fiecare persoană umană naturală este compusă din trei elemente – soma, trupul; psyche, sufletul; şi pneuma, duhul, că psyche este locul vieţii animale şi al apetiturilor, al emoţiilor şi al priceperii logice, şi pneuma este locul raţiunii, al voinţei şi al naturii morale şi spirituale. Acestea trei puse într-o uniune personală fac o persoană umană completă. El susţinea că în Persoana lui Hristos soma şi psyche sunt umane şi că pneuma este divină.

Această părere însă asigură unitatea şi simplicitatea Persoanei lui Hristos pe costul integrităţii umanităţii sale. Dacă Hristos nu preia un pneuma uman – adică o natură complet umană – el nu poate fi Salvatorul nostru, Marele nostru Preot, care simte alături de noi în încercările noastre, fiind ispitit ca şi noi. Într-adevăr, părerea lui Apollinaris degradează doctrina prin a susţine că Cuvântul etern nu a luat o natură umană completă, ci un animal uman iraţional în uniunea personală cu sine.

III. În timpul secolului al 4lea şi începutul secolul al 5lea, speculaţia teologică din Biserica Răsăritului s-a revoltat în jurul a două mari centre, Alexandria în Egipt şi Antiohia în Siria. Tendinţa şcolii alexandriniene de la Origen la Cyril şi Eutychius era mistică şi teosofică. Cu această scoală divinitatea lui Hristos era totul, şi în ea umanitatea era reprezentată ca fiind absorbită. Tendinţa şcolii din Antiohia, ai cărei mari reprezentanţi au fost Theodore de Mopsuestia şi Nestorius, patriarh al Constantinopolului, era spre claritatea raţionalistă – spre accentul sarcinilor morale şi a distinctivelor şi independenţei voinţei umane. Gruparea alexandriană a generat Eutychianismul, care a integrat umanitatea în divinitate pentru a putea menţine unitatea Persoanei şi caracterul absolut al divinităţii; în timp ce partida antiohiană a generat Nestorianismul, în care unitatea Persoanei este sacrificată pentru integritatea separată a naturilor, în special a celei umane. Nestorianismul a fost condamnat de conciliul ecumenic ţinut în Efes, anul 431, şi Eutychianismul a fost condamnat de către conciliul care s-a întâlnit la Calcedon în anul 451.

IV.În aceste decizii, au contribuit atât Biserica Răsăriteană cât şi cea Apuseană. Apărătorii Eutychianismului s-au străduit pentru un timp să susţină, ca o poziţie compromisă, că deşi cele două naturi din Hristos rămân întregi şi distincte, cu toate acestea pe măsură ce acestea se fuzionează în Hristos într-o singură Persoană, aşa încât Persoana să poată deţine o singură voinţă, divino-umană, şi nu o voinţă divină şi una umană combinate într-o singură personalitate. Această grupare a fost cunoscută apoi ca Monothelite, partida singurei voinţe. După ce a fost condamnată această erezie la cel de-al şaselea conciliu ecumenic, ţinut în Constantinopol în 681, controversa a fost încheiată, iar credinţa Bisericii a rămas aceea reprezentată de vechile definiţii până la vremea Reformei.

După Reformă Luteranii, pentru a-şi stabili doctrina lor despre ubicuitatea naturii umane a lui Hristos în Cina Domnului, au introdus o părere nouă despre Persoana sa. Eutychianii au învăţat că umanitatea lui Hristos a fost absorbită în divinitatea lui. Luteranii au învăţat că umanitatea lui a fost înălţată la o egalitate cu divinitatea. Ei au încercat aceasta pentru a explica prinCommunicatio Idiomatum– adică, comunicarea atributelor de la o natură la alta, sau comuniunea unei naturi în atributele alteia. Luteranii susţineau formula naturii Communicatio idiomatum utriusquead naturam – adică, comunicarea atributelor fiecărei naturi către cealaltă natură. Bisericile reformate, pe de altă parte, au admis faptul că atributele fiecărei naturi sunt comunicate doar către o singură Persoană, care era comună ambelor naturi. Luteranii au susţinut astfel că la momentul întrupării, în virtutea uniunii dintre naturile umană şi divină, natura umană a lui Hristos a devenit omniscientă, omnipotentă şi omniprezentă.

Această doctrină în mod evident că nu este susţinută în Scriptură – nu este consistentă cu integritatea naturii umane a lui Hristos; căci ceea ce este omniscient, omnipotent, şi omniprezent este divin şi nu uman, şi este în mod clar inconsistent cu toate faptele relatate în Evanghelii despre viaţa pământească a Domnului nostru. El este prezentat acolo în toate privinţele, în ceea ce priveşte cunoaşterea, puterea şi spaţiu, ca fiind finit din punct de vedere literal faţă de alţi prunci şi oameni.

Această teorie a originat în dorinţa de a se pune un fundament pentru doctrina lor încât trupul şi sângele lui Hristos sunt întotdeauna prezente în, cu şi sub pâinea şi vinul din sacramentul Cinei Domnului. Este evident însă că această temelie, în loc să sprijine, invalidează prezenţa sacramentală, dacă acest trup şi sânge sunt omniprezente, atunci ele sunt în, cu şi sub toată hrana şi băutura, şi într-adevăr în şi sub toate formele materiale de toate felurile în toate lumile. De ceea ce aveau ei nevoie nu era esenţiala, constanta şi universala omniprezenţă, ci „voluntara multi-prezenţă” – adică, puterea din partea lui Hristos de a face ca trupul şi sângele lui Hristos să fie prezent în multe locuri în acelaşi timp dup buna sa plăcere.

Pentru a reconcilia doctrina lor cu aceste fapte, o şcoală de teologi luterani – anume, cea a lui Tubingen, condusă de John Brentius – susţinea că în timp ce era pe pământ natura umană a lui Hristos era de fapt omnipotentă şi omniprezentă, doar că el a ascuns folosirea acestor atribute de oameni, ca un rege ce călătorea incognito. O altă scoală, cea a lui Chemnitz, susţinea că folosirea acestor atribute ale umanităţii lui Hristos depindeau de voinţa sa umană – că în starea sa de umilire pe pământ s-a abţinut pe sine de la folosirea lor.

Această speculaţie a luteranilor a fost cea mai de jos şi cea mai elaborată încercare făcută de teologi pentru a explica felul cum cele două naturi ale lui Hristos se pot uni într-o singură persoană.

VI. Eutychianii susţineau că natura umană a fost absorbită în cea divină; Luteranii că natura umană a fost înălţată la egalitate cu cea divină; Reformaţii susţineau că Persoana divină s-a smerit pe sine pentru a fi unită cu umanitatea; apărătorii doctrinei germane Kenosis susţin că Cuvântul veşnic a devenit om – că Hristos a fost atât Dumnezeu cât şi om, dar că el este doar o singură natură ca o singură Persoană. Ei s-au bazat pe texte ca Ioan 1:14 şi Filipeni 2:17, „El s-a dezbrăcat pe sine”. Kenosis înseamnă actul de golire sau starea de a fi golit. Ei încep cu doctrina ortodoxă că Persoana Cuvântul, sau Fiul, este generată din veşnicie din propria sa substanţă de către Tatăl. Această generare îl face pe Fiul să fie părtaş la toată plinătatea naturii divine, şi este, spun ei, dependent de voinţa Fiului, actul său voluntar conspirând cu cel al Tatălui. La întrupare Fiul veşnic, din actul său voluntar, şi-a golit persoana sa de plinătatea divină, şi a devenit un germen uman inconştient în pântecul fecioarei. Din acel punct, şi sub condiţiile ordinare ale naşterii şi vieţii umane, acest germen divin s-a dezvoltat prin stagiile experienţei umane – pruncia, tinereţea şi maturitatea. După moartea şi învierea sa, această aceiaşi natură, Cuvântul golit de sine, germenul divin, s-a dezvoltat ca un om, se extinde din nou în infinitate, şi umple toate lucrurile ca Dumnezeu. Natura sa este de aici una, deoarece de la început şi pana la sfârşit substanţa divină cea care este comunicată de Tatăl Fiului, care la rândul său se goleşte pe sine în mod voluntar de toate în afară de cel mai simplu punct de existenţă, care după glorificare sa se extinde din nou în infinitate. El este o singură Persoană deoarece el este o singură natură. El este de la început şi până la sfârşit Dumnezeu în ceea ce priveşte substanţa, însă el a devenit, prin trecerea prin pântecul Mariei, om în ceea ce priveşte forma; astfel el continuă să fie Dumnezeu în formă de om – întotdeauna Dumnezeu, deoarece el dăinuieşte dintr-o Substanţă eternă, existentă prin sine; întotdeauna om, deoarece reţine forma umană şi experienţa căpătată pe pământ.

Aceasta, de drept, se bazează pe presupunerea că natura divină este capabilă de a lua asupra sa umanitatea, şi că natura umană este capabilă de a primi proprietăţile divinităţii. De aici este în mod evident o descindere pur panteistă. Dumnezeu este imuabil, incapabil de a deveni inconştient şi de a trece prin limitele finitului. A fi om înseamnă să fi finit şi dependent; a fi Dumnezeu este să fi infinit şi existent prin sine. Hristos era ambele în acelaşi timp, deoarece Persoana lui a cuprins două naturi distincte, cea divină şi cea umană.

VII. Doctrina comună a Bisericii, dar, este următoarea:

În privinţa întrupării.

Substanţa este cea care are o existenţă obiectivă, permanenţă şi putere. Atributele sunt puterile active ale substanţelor sale respective, şi sunt inseparabile de ele. Doar o substanţă divină poate avea atribute divine; doar o substanţă umană poate avea atribute umane. În Dumnezeire unica Substanţă divină infinit de eternă există în forma celor trei Persoane egale.

În întrupare cea de-a doua Persoană a acestei Trinităţi a stabilit o uniune personală între sine şi un suflet şi un trup uman. Aceste substanţe rămân distincte, şi proprietăţile lor sau puterile active sunt inseparabile de fiecare substanţă respectiv.

Uniunea dintre ele nu este mecanică, ca cea dintre oxigenul şi nitrogenul din aerul nostru; şi nici nu este chimică, ca cea dintre oxigenul şi hidrogenul când se formează apa; nici nu este organică, ca cea care dăinuie între inimile şi creierele noastre: ci este o uniune mult mai intimă, mult mai profundă, şi mult mai misterioasă decât oricare dintre ele. Aceasta este personală. Dacă nu putem înţelege natura uniunilor mai simple, de ce să ne plângem că nu putem înţelege natura cele mai profunde dintre uniuni?

În privinţa efectelor întrupării.

Atributele ambelor naturi aparţin unei singure Persoane, care le include pe ambele.

Actele ambelor naturi sunt actele unei singure Persoane.

Natura umană este mult înălţată şi împărtăşeşte din dragostea, adorarea şi slava naturii divine. Acestea toate aparţin unei singure Persoane.

Atributele umane ale Răscumpărătorului nostru sunt organul Persoanei sale divine, şi sunt, prin divinitate, atribuite în principiu în mod inepuizabil şi omniprezent pentru noi. Atunci când îţi pui pruncul în pat şi îl laşi, pentru a merge într-un loc distant, vei spune, „Iubire, nu te teme; Isus va fi cu tine cât voi fi plecat eu”. Ştii de asemenea că Isus va fi cu tine în acelaşi timp, şi cu toţi credincioşii. Prin aceasta nu vrei să spui că divinitatea lui Hristos va fi cu tine şi cu pruncul. Prin aceasta înţelegi că Persoana care este om cu adevărat precum şi Dumnezeu cu adevărat va fi cu amândoi dintre voi. Tu vrei dragostea sa umană şi simpatia precum şi bunăvoinţa sa divină. Dacă ar fi fost un simplu om, putea să fie doar într-un loc odată, iar atenţia şi simpatia sa ar fi curând copleşită de cerinţele noastre. Dar el este totodată Dumnezeu şi om, şi prin urmare, în plinătatea şi totalitatea ambelor naturi, el este inepuizabil şi accesibil de către toţi credincioşii din cer şi de pe pământ odată şi pentru totdeauna. Cea mai bună ilustrare a acestui mister este permisă de uniunea sufletului şi trupului în unitatea propriilor noastre persoane. Trupul este materie, sufletul este duh. Materia şi duhul sunt incompatibile – pe cât pricepem noi ca incompatibilitatea dintre divinitate şi umanitate. Materia este inertă, extinsă, şi vehiculul forţei; duhul este spontan, neextins, şi generatorul forţei. Cu toate acestea ei formează în noi, sub anumite circumstanţe, o singură persoană. Aceasta este persoana sufletului, nu a trupului, aşa cum s-a arătat înainte. Sufletul prin uniunea sa este în fond limitat la şi extins în timp, căci oriunde este trupul, acolo sufletul trăieşte şi simte prin uniunea lor. Trupul, care este de la sine inert şi mort, este prin uniunea sa cu sufletul palpitat de viaţă, pulsează cu sentimente şi este instinct cu energie.

Fiecare act al fiecărei naturi este de asemenea şi actul unei singure persoane, şi ambele naturi contribuie în acţiunile noastre, organic şi voluntar. Chiar şi digestia este posibilă trupului doar prin locuirea sufletului. Însă în toate acţiunile noastre mai înalte, atunci când oratorul vorbeşte sau atunci când cântăreţul îşi revarsă sufletul în melodie, atât sufletul cât şi trupul se penetrează reciproc, totuşi în mod distinct, constituind o singură persoană, deşi fără să fie confundate – atât sufletul cât şi trupul acţionează împreună inseparabil. Aşa cum vocea umană şi instrumentul se amestecă într-o singură armonie, aşa cum sufletul şi actul se amestecă în fiecare act de sentiment, gândire sau vorbire, tot aşa, pe cât ştim noi, divinitatea şi umanitatea acţionează împreună în gândul şi inima şi acţiunea unui singur Hristos.

Eu îl ador pe un Hristos care este în mod absolut una – care este în acelaşi timp pur, neamestecat, Dumnezeu neschimbat, şi pur, neamestecat, om neschimbat – şi a cărui Persoană, şi a cărui deplinătate şi totalitate sunt disponibile în tot spaţiu şi timpul pentru cei care se încred în el şi iubesc arătarea sa.

http://www.voxdeibaptist.org/Persoana_lui_Hristos_Hodge.htm

(Adăugat initial de Viorel Ardelean)
  24 accesări
  0 comentarii
24 accesări
0 comentarii

Eclesiastul 1

Eclesiastul 1

1. Cuvintele Eclesiastului, fiul lui David, împăratul Ierusalimului.
2. O, deşertăciune a deşertăciunilor, zice Eclesiastul, o, deşertăciune a deşertăciunilor! Totul este deşertăciune.
3. Ce folos are omul din toată truda pe care şi-o dă sub soare?
4. Un neam trece, altul vine, şi pământul rămâne veşnic în picioare.
5. Soarele răsare, apune şi aleargă spre locul de unde răsare din nou.
6. Vântul suflă spre miazăzi şi se întoarce spre miazănoapte; apoi iarăşi se întoarce şi începe din nou aceleaşi rotiri.
7. Toate râurile se varsă în mare, şi marea tot nu se umple: ele aleargă necurmat spre locul de unde pornesc, ca iarăşi să pornească de acolo.
8. Toate lucrurile sunt într-o necurmată frământare, aşa cum nu se poate spune; ochiul nu se mai satură privind, şi urechea nu oboseşte auzind.
9. Ce a fost va mai fi, şi ce s-a făcut se va mai face; nu este nimic nou sub soare.
10. Dacă este vreun lucru despre care s-ar putea spune: „Iată ceva nou!”, demult lucrul acela era şi în veacurile dinaintea noastră.
11. Nimeni nu-şi mai aduce aminte de ce a fost mai înainte; şi ce va mai fi, ce se va întâmpla mai pe urmă, nu va lăsa nicio urmă de aducere aminte la cei ce vor trăi mai târziu.
12. Eu, Eclesiastul, am fost împărat peste Israel, în Ierusalim.
13. Mi-am pus inima să cercetez şi să adâncesc cu înţelepciune tot ce se întâmplă sub ceruri: iată o îndeletnicire plină de trudă la care supune Dumnezeu pe fiii oamenilor.
14. Am văzut tot ce se face sub soare; şi iată că totul este deşertăciune şi goană după vânt!
15. Ce este strâmb nu se poate îndrepta, şi ce lipseşte nu poate fi trecut la număr.
16. Am zis în mine însumi: „Iată că am sporit şi am întrecut în înţelepciune pe toţi cei ce au stăpânit înaintea mea peste Ierusalim, şi mintea mea a văzut multă înţelepciune şi ştiinţă.
17. Mi-am pus inima să cunosc înţelepciunea şi să cunosc prostia şi nebunia. Dar am înţeles că şi aceasta este goană după vânt.
18. Căci unde este multă înţelepciune este şi mult necaz, şi cine ştie multe are şi multă durere.

Post-ul Eclesiastul 1 apare prima dată în Studiu Biblic.

(Adăugat initial de Mihai Marian)
  28 accesări
  0 comentarii

Drept de autor

© http://studiu-biblic.ro

28 accesări
0 comentarii

Vereș Teodor 1941 – 2020, din Orvișele — Istorie Baptistă

Citat7 august 2020 Viorel ArdeleanLasă un comentariu

Fratele Teodor Vereș s-a născut în ziua de 13 mai 1941 în comuna Orvișele, județul Bihor. Părinții erau credincioși baptiști și se numeau Teodor și Floare.A făcut școala primară în localitatea Tileagd, iar liceul în Aleșd, județul Bihor.Crescând în Biserica Creștină Baptistă, a înțeles că are nevoie de iertarea păcatelor și de mântuirea lui Dumnezeu,…

via Vereș Teodor 1941 – 2020, din Orvișele — Istorie Baptistă

(Adăugat initial de Viorel Ardelean)
  28 accesări
  0 comentarii
28 accesări
0 comentarii

Proverbele 28

Proverbele 28

1. Cel rău fuge fără să fie urmărit, dar cel neprihănit îndrăzneşte ca un leu tânăr. –
2. Când este răscoală într-o ţară, sunt mulţi capi, dar cu un om priceput şi încercat, domnia dăinuie. –
3. Un om sărac care apasă pe cei obijduiţi este ca o rupere de nori care aduce lipsă de pâine. –
4. Cei ce părăsesc Legea laudă pe cel rău, dar cei ce păzesc Legea se mânie pe el. –
5. Oamenii dedaţi la rău nu înţeleg ce este drept, dar cei ce caută pe Domnul înţeleg totul. –
6. Mai mult preţuieşte săracul care umblă în neprihănirea lui, decât bogatul care umblă pe căi sucite. –
7. Cel ce păzeşte Legea este un fiu priceput, dar cel ce umblă cu cei desfrânaţi face ruşine tatălui său. –
8. Cine îşi înmulţeşte avuţiile prin dobândă şi camătă le strânge pentru cel ce are milă de săraci. –
9. Dacă cineva îşi întoarce urechea ca să n-asculte Legea, chiar şi rugăciunea lui este o scârbă. –
10. Cine rătăceşte pe oamenii fără prihană pe calea cea rea cade în groapa pe care a săpat-o, dar oamenii fără prihană moştenesc fericirea. –
11. Omul bogat se crede înţelept, dar săracul care este priceput îl cercetează. –
12. Când biruie cei neprihăniţi, este o mare slavă, dar când se înalţă cei răi, fiecare se ascunde. –
13. Cine îşi ascunde fărădelegile nu propăşeşte, dar cine le mărturiseşte şi se lasă de ele capătă îndurare. –
14. Ferice de omul care se teme necontenit, dar cel ce-şi împietreşte inima cade în nenorocire. –
15. Ca un leu care răcneşte şi ca un urs flămând, aşa este cel rău care stăpâneşte peste un popor sărac. –
16. Un voievod fără pricepere îşi înmulţeşte faptele de asuprire, dar cel ce urăşte lăcomia îşi lungeşte zilele. – 17. Un om al cărui cuget este încărcat cu sângele altuia, fuge până la groapă: nimeni să nu-l oprească. –
18. Cine umblă în neprihănire găseşte mântuirea, dar cine umblă pe două căi strâmbe cade într-o groapă. –
19. Cine îşi lucrează câmpul are belşug de pâine, dar cine aleargă după lucruri de nimic are belşug de sărăcie. – 20. Un om credincios este năpădit de binecuvântări, dar cel ce vrea să se îmbogăţească repede nu rămâne nepedepsit. –
21. Nu este bine să cauţi la faţa oamenilor; chiar pentru o bucată de pâine poate un om să se dedea la păcat. –
22. Un om pizmaş se grăbeşte să se îmbogăţească, şi nu ştie că lipsa va veni peste el. –
23. Cine mustră pe alţii găseşte mai multă bunăvoinţă pe urmă, decât cel cu limba linguşitoare. –
24. Cine fură pe tatăl său şi pe mama sa şi zice că nu este un păcat, este tovarăş cu nimicitorul. –
25. Cel lacom stârneşte certuri, dar cel ce se încrede în Domnul este săturat din belşug. –
26. Cine se încrede în inima lui este un nebun, dar cine umblă în înţelepciune va fi mântuit. –
27. Cine dă săracului nu duce lipsă, dar cine închide ochii este încărcat cu blesteme. –
28. Când se înalţă cei răi, fiecare se ascunde, dar când pier ei, cei buni se înmulţesc. –

Post-ul Proverbele 28 apare prima dată în Studiu Biblic.

(Adăugat initial de Mihai Marian)
  31 accesări
  0 comentarii

Drept de autor

© http://studiu-biblic.ro

31 accesări
0 comentarii

Mana profetica – Intelepciune

Ioan 1:5  – Lumina luminează în întuneric, şi întunericul n-a biruit-o.

În timp ce mă rugam ca să primesc un cuvânt pentru astăzi, am început să văd farurile unei mașini care arunca pietriș pe un drum de pământ. Acest drum de pământ avea grămezi cu pietre, denivelări și multe gropi! Lumina se mișca încet luminând acel drum dificil. Călătoria până la destinație dura mai mult din cauza dificultății drumului. Unul dintre cei doi care călătoreau cu această mașină a spus: “Să ne oprim.”  Celălalt a răspuns: “Să mergem înainte. Știm încotro ne îndreptăm și totul va fi bine.” Aceștia călătoreau împreună și înaintau pe acest drum dificil ajungând la destinație cu un sentiment al victoriei.

Când drumul nostru este luminat, suntem tentați să ne întoarcem din drum dacă uităm cine este Isus în noi. Dar sunt acei prieteni pe care îi avem lângă noi și care ne amintesc că ne îndreptăm înspre un anumit loc, că Isus, Lumina, strălucește în noi ca să ne ajute să traversăm drumurile dificile ale vieții putând trăi o viață de biruință!

© Ruach Ministries

(Adăugat initial de Viorel Ardelean)
  29 accesări
  0 comentarii
29 accesări
0 comentarii

Proverbele 24

Proverbele 24

1. Nu pizmui pe oamenii cei răi şi nu dori să fii cu ei;
2. căci inima lor se gândeşte la prăpăd, şi buzele lor vorbesc nelegiuiri. –
3. Prin înţelepciune se înalţă o casă, şi prin pricepere se întăreşte;
4. prin ştiinţă se umplu cămările ei de toate bunătăţile de preţ şi plăcute.
5. Un om înţelept este plin de putere, şi cel priceput îşi oţeleşte vlaga.
6. Căci prin măsuri chibzuite câştigi bătălia, şi prin marele număr al sfetnicilor ai biruinţa. –
7. Înţelepciunea este prea înaltă pentru cel nebun: el nu va deschide gura la judecată. –
8. Cine se gândeşte să facă rău se cheamă un om plin de răutate. –
9. Gândul celui nebun nu este decât păcat, şi batjocoritorul este o scârbă pentru oameni. –
10. Dacă slăbeşti în ziua necazului, mică îţi este puterea. –
11. Izbăveşte pe cei târâţi la moarte şi scapă pe cei ce sunt aproape să fie înjunghiaţi. –
12. Dacă zici: „Ah! N-am ştiut!”… Crezi că nu vede Cel ce cântăreşte inimile şi Cel ce veghează asupra sufletului tău? Şi nu va răsplăti El fiecăruia după faptele lui? –
13. Fiule, mănâncă miere, căci este bună, şi fagurele de miere este dulce pentru cerul gurii tale.
14. Tot aşa, şi înţelepciunea este bună pentru sufletul tău: dacă o vei găsi, ai un viitor şi nu ţi se va tăia nădejdea. –
15. Nu întinde curse, nelegiuitule, la locuinţa celui neprihănit şi nu-i tulbura odihna.
16. Căci cel neprihănit de şapte ori cade, şi se ridică, dar cei răi se prăbuşesc în nenorocire.
17. Nu te bucura de căderea vrăjmaşului tău şi să nu ţi se înveselească inima când se poticneşte el,
18. ca nu cumva Domnul să vadă, să nu-I placă şi să-Şi întoarcă mânia de la el. –
19. Nu te mânia din pricina celor ce fac rău şi nu pizmui pe cei răi!
20. Căci cel ce face răul n-are niciun viitor, şi lumina celor răi se stinge. –
21. Fiule, teme-te de Domnul şi de împăratul; şi să nu te amesteci cu cei neastâmpăraţi!
22. Căci deodată le va veni pieirea, şi cine poate şti sfârşitul amândurora! –
23. Iată ce mai spun înţelepţii: „Nu este bine să ai în vedere faţa oamenilor în judecăţi.” –
24. Pe cine zice celui rău: „Tu eşti bun!” îl blestemă popoarele şi-l urăsc neamurile.
25. Dar celor ce judecă drept le merge bine, şi o mare binecuvântare vine peste ei. –
26. Un răspuns bun este ca un sărut pe buze.
27. Vezi-ţi întâi de treburi afară, îngrijeşte de lucrul câmpului, şi apoi apucă-te să-ţi zideşti casa. –
28. Nu vorbi în chip uşuratic împotriva aproapelui tău; ori ai vrea să înşeli cu buzele tale? –
29. Nu zice: „Cum mi-a făcut el aşa am să-i fac şi eu, îi voi răsplăti după faptele lui!” –
30. Am trecut pe lângă ogorul unui leneş şi pe lângă via unui om fără minte.
31. Şi era numai spini, acoperit de mărăcini, şi zidul de piatră era prăbuşit.
32. M-am uitat bine şi cu luare aminte, şi am tras învăţătură din ce am văzut.
33. „Să mai dorm puţin, să mai aţipesc puţin, să mai încrucişez mâinile puţin ca să mă odihnesc!”…
34. Şi sărăcia vine peste tine pe neaşteptate, ca un hoţ, şi lipsa, ca un om înarmat.

Post-ul Proverbele 24 apare prima dată în Studiu Biblic.

(Adăugat initial de Mihai Marian)
  38 accesări
  0 comentarii

Drept de autor

© http://studiu-biblic.ro

38 accesări
0 comentarii

Daniel Uncu: Credință, anxietăți, relativisme și autocratii — Ciprian I. Bârsan

Citat30 iulie 2020 Viorel ArdeleanLasă un comentariu

Relativism moral, educațional, profesional, academic, cultural, cutumiar, familial. Relativismul face loc în spațiul individual oricărei deviații, oricărei aberații, oricărei abominatii, așa cum în spațiul de autoritate publică, în spațiul leadershipului, face loc unor personaje grotești, unor semidocți pestilentiali, unor ticăloși sadea, unor politici publice deconstructiviste societal și identitar si unor atacuri furibunde uneori la statul […]

via Daniel Uncu: Credință, anxietăți, relativisme și autocratii — Ciprian I. Bârsan

(Adăugat initial de Viorel Ardelean)
  36 accesări
  0 comentarii
36 accesări
0 comentarii

[marți, 28 iulie] Duhul Sfânt și misiunea noastră

În cartea Faptele apostolilor vedem că Duhul Sfânt a fost permanent prezent. El a slujit pentru și prin credincioși pe măsură ce ei mărturiseau despre Domnul pe o mulțime de căi. El i-a întărit ca să poată înfrunta încercările și provocările lucrării de a da mărturie într-o cultură ostilă. Duhul Sfânt i-a condus la cei care căutau cu o inimă sinceră, a pregătit inimile oamenilor din orașe întregi înainte ca să fi trecut vreodată credincioșii prin acele locuri. A deschis uși la care ucenicii nici nu au visat vreodată și a dat putere cuvintelor și acțiunilor lor.

 

3. Cum le-a slujit Duhul Sfânt ucenicilor care mărturiseau despre Isus? Ce anume a făcut El în acele situații?

 

Faptele 7:55

„Dar Ştefan, plin de Duhul Sfânt, şi-a pironit ochii spre cer, a văzut slava lui Dumnezeu şi pe Isus stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu”.

 

Faptele 11:15

„Şi, cum am început să vorbesc, Duhul Sfânt S-a pogorât peste ei ca şi peste noi la început”.

 

Faptele 15:28,29

„28 Căci s-a părut nimerit Duhului Sfânt şi nouă să nu mai punem peste voi nicio altă greutate decât ceea ce trebuie, 29 adică să vă feriţi de lucrurile jertfite idolilor, de sânge, de dobitoace sugrumate şi de curvie, lucruri de care, dacă vă veţi păzi, va fi bine de voi. Fiţi sănătoşi.”

 

Lucrarea Duhului Sfânt din primul secol, atât de variată, a fost cu adevărat uimitoare. Experiențele de mai sus sunt doar câteva exemple despre lucrarea Sa. El l-a întărit pe Ștefan ca să dea mărturie despre Domnul Său în ciuda gloatei nemiloase și scăpate de sub control, care îl omora cu pietre. Duhul Sfânt l-a îndrumat în mod miraculos pe Filip către un etiopian cu influență, care căuta adevărul și, astfel, a făcut ca Evanghelia să ajungă pe continentul african. I-a dat o confirmare lui Petru că și credincioșii dintre neamuri au primit darul Duhului Sfânt. Tot Duhul Sfânt a unit biserica când ar fi putut să se dezbine din cauza subiectului circumciziei și a deschis înaintea lui Pavel întregul continent european pentru vestirea Evangheliei.

 

Duhul Sfânt a fost activ în biserica Noului Testament și este activ și astăzi în viața bisericii. El dorește să ne împuternicească, să ne întărească, să ne îndrume, să ne unească și să ne trimită în cea mai importantă misiune în lume – aceea de a-i conduce pe oameni la Isus și la adevărul Său. Să nu uităm că El este la lucru și astăzi, la fel ca pe vremea apostolilor și în biserica primară.

 

Ce putem face zilnic pentru a fi mai deschiși și mai receptivi față de lucrarea Duhului Sfânt în viața noastră?

 

 

Post-ul [marți, 28 iulie] Duhul Sfânt și misiunea noastră apare prima dată în Studiu Biblic.

(Adăugat initial de Mihai Marian)
  39 accesări
  0 comentarii

Drept de autor

© http://studiu-biblic.ro

39 accesări
0 comentarii

DE CE ARE NEVOIE BISERICA TA DE UN WBSITE ?  NICK LAURENTIU NICA 

download - Copie

image

Acum 20 de ani în urmă am intrat în contact cuinternetul. Pe vremea aceea fonturile de bază erau cele similare de la maşinile de scris (exemplu de scris aici…) şi nu existau prea multe adrese web atunci. Adică nu existau site-uri de socializare, nu existau ziare online şi multe altele. Mă refer la descoperirile personale de pe acea vreme.

Pentru cei care nu sunt foarte familiarizaţi cu termenul de site web, vă redau mai jos o definiţie preluată de pe wikipedia:

„Noțiunea site web provine din expresia engleză web site și desemnează o grupă de pagini web multimedia (conținând texte, imagini fixe, animații ș.a.), accesibile în Internet în principiu orișicui, de obicei pe o temă anume, și care sunt conectate între ele prin așa-numite hiperlinkuri. Diversele site-uri web pot fi create de către o organizație, o persoană particulară, instituții publice etc. Inițial noțiunea apărea în limba română scrisă sub trei forme : sit web, site (ca în limba engleză) și sait web (propusă de lingvistul prof. George Pruteanu).

De obicei un site web este administrat (creat, întreținut și actualizat) de către un așa-numit webmaster, dar există și alte posibilități:

site-ul web se actualizează automat și permanent pe baza unei baze de date; paginile sale se creează în mod dinamic și automat în funcție de acțiunea utilizatorului în cadrul unei aplicații web; site-ul web se creează și e administrat chiar de către utilizatorii săi – veziWeb 2.0.

La începuturile Internetului fiecare site web se accesa prin indicarea adresei sale numerice specifice (adresa IP), de ex. 155.284.317.027. Ulterior pentru site-urile web s-au introdus și numele de domenii, care permit indicarea adresei respective în mod mult mai comod, prin cuvinte sau nume ușor de reținut, ca de exemplu http://www.wikipedia.org. Adresele de site-uri web trebuie să fie clar stabilite, unice în lume și chiar garantate pentru posesorul respectiv. VeziDNS.”

Una din provocările care a început după această descoperire a internetului a fost de a vedea de ce este el în stare. La acea dată existau anumite motoare de căutare şi internetul putea fi accesat din centre speciale unde, contra unei sume (au fost unii care au reuşit să facă o afacere din aceasta, şi umpleau centrele de „internet-cafe-uri” cu tot felul de persoane) se putea accesa… internetul. Apoi a început să apară internetul pentru utilizatorii casnici prin linia telefonică, mai jos este un clip scurt cu sunetul care îl auzeam atunci când computerul se conecta la internet prin linia telefonică.

 

Apoi a apărut internetul prin cablu, fibră optică, wireless, etc. În fine, nu vroiam să ajung

Apoi a apărut internetul prin cablu, fibră optică, wireless, etc. În fine, nu vroiam să ajung la o istorie a apariţiei internetului în România, şi a felului cum am dat eu de el; vroiam să spun că un site web are o valoare mare acum pentru lumea întreagă şi vreau să vă descriu motivele pentru care o biserică poate avea un impact în lumea digitală prin deţinerea unei pagini de internet.

Există biserici care nu au (încă) o pagină de internet proprie; există pastori şi conducători de biserică la care internetul a ajuns ca un virus şi ca un virus o să-l privească până vor muri. Ei au computer(e) acasă, îl (le) folosesc, darbiserica nu are un site al ei şi nu are nevoie de unul (cel puţin aşa ar spune ei acum, poate după ce vor citi acest articol se vor deschide mai multe site-uri de biserici).

Îmi amintesc că acum 10-15 ani în urmă exista un site unde se puteau găsi bisericile din România (biserici.ro, care momentan nu mai există, probabil că acest proiect a fost abandonat). Erau acolo adresele fizice de la biserici, telefoane de contact de la cineva din biserica respectivă, şi un program al acelei biserici. Cine avea şi site sau adresa de email de contact… era oferita şi această informaţie. Ţin minte că în dreptul bisericii unde mergeam pe acea vreme apăreau nişte informaţii eronate şi numele persoanei de contact de acolo apărea că este un pastor, dar nu era pastor… Atunci ştiu că am vorbit cu alţii din biserică să începem proiectul de deschidere a unui site al bisericii locale. Zis şi făcut, nu s-a aprobat nimic, nu a făcut nimeni nimic, până la această dată acea biserică nu are pagina proprie de internet – şi nu cred că dă doi bani pe ideile care le voi scrie eu mai jos, însă le voi scrie spre folosul celor care vor să ia în considerare ideea deschiderii unui site pentru o biserică.

Un site web al bisericii poate aduce vizitatori fără să mergi tu la ei să le zici de biserică. E un fel de evanghelizare fără să faci investiţii prea mari în logistică. Nu trebuie să angajezi predicator, nu trebuie să programezi nici o formaţie creştină să cânte, nu trebuie să închiriezi nici o sală din oraş – trebuie doar să ai site-ul bisericii şi acesta să fie descoperibil. Ce înseamnă „descoperibil„? Înseamnă că atunci când cineva caută pe internet un cuvânt cheie, să ajungă la site-ul bisericii tale (fie că vorbim de consiliere, muzică creştină, programe tineret, activităţi copii, educaţie creştină, studiu biblic, biserică, închinare, etc. acestea sunt doar câteva care se pot include spre găsirea site-ului acelei biserici). Şi dacă ajunge persoana la site-ul bisericii, ajunge la pagina de contact unde trebuie să fie o adresă, o hartă a locaţiei bisericii, programul slujbelor, ce programe oferă biserica, cine o conduce, etc. Şi într-o zi o să vină şi la biserică. Sunt foarte multe şanse să se întâmple acest lucru, este o chestiune studiată înainte de alţii…

Un site web al bisericii prezintă celor care nu vin la biserică ceea ce se întâmplă la acea biserică. Oamenii au concepţii greşite cu privire labisericile creştine din România (şi nu numai). Dacă site-ul bisericii nu are oprezentare multimedia care să deschidă ochii celor care cred în mituri şi minciuni bisericeşti, ei nu vor ştii niciodată ce se întâmplă în cadrul bisericii tale. Site-ul bisericii, de fapt mai bine zis este să folosim „este obligatoriu” înaintea acestor cuvinte, să conţină fotografii, filmari din cadrul slujbelor şi programului bisericii. Trebuie să aibă fotografii cu cei din bordul de conducere al bisericii, etc. Pe oameni îi interesează cine sunt cei care conduc biserica, ce crede acea persoană, ce studii are, ce experienţă are, cine este el în societate, etc. Nu, nu este nevoie de personalităţi VIP, e nevoie doar să fie o poză şi o scurtă biografie cu cei care fac parte din bordul acelei biserici. E un fel de a spune, „aceasta este familia noastră în care eşti bine venit!”

Un site web al bisericii este cartea de vizită pentru acea biserică.Asigură-te că ceea ce este pe site este şi în realitate. Dacă la secţiunea deviziune a bisericii de pe site este scris una, ar fi bine ca şi în realitate să fie la fel! Sau misiunea, sau crezul, sau scopurile principale. Un site web de biserică făcut la un nivel excepţional trebuie să reprezinte o biserică în care mediocritatea nu este prezentă, nu este învăţată, nu este acceptată! O biserică trebuie să fie dinamică şi deschisă în acelaşi timp. Una din uşile ei este un site web – acolo văd cei care poate nu au fost niciodată la o biserică ce este, ce cred şi cum se manifestă cei de la biserica respectivă.

image

Un site web de biserică trebuie să aibă un logo care să o identifice. În partea dreaptă este o imagine cu logo-uri reale de la câteva biserici din Statele Unite. Când priveşte lumea la aceste logo-uri ştie că reprezintăbiserica lor. O biserică fără un site web şi fără un logo care să o reprezinte este ca un afacerist fără carte de vizită şi care are aşteptări să aibă mulţi clienţi şi aceştia să vină şi să apeleze des la serviciile lui. Oferă celor de pe „online” o imagine care să o ţină minte, să ştie că la adresa cutare vor găsi un semn şi acela este semnul care reprezintă biserica cutare.

www.vpdesign.ro

Probabil că ar mai fi multe alte lucruri de adăugat aici, mai ales din partea celor care se ocupă cu realizarea de site-uri web pentru biserici. Vă recomand un site care se ocupă cu astfel de servicii de creare de „meniu complet” pentru cei care vor să-şi creeze un site pentru biserica lor. Mai multe detalii puteţi afla făcând click pe imaginea alăturată: www.vpdesign.ro

Lăsaţi un mesaj mai jos dacă aţi decis să faceţi un site pentru biserica din care faceţi parte, şi lăsaţi un link de la adresa de web a bisericii, ar fi o experienţă interesantă să vedem cum apar mai multe biserici şi online. Fiţi binecuvântaţi!

Notă: Imaginea de la începutul acestei postări este preluată de pe site-ulwww.bluelotustribe.org, iar cea cu logo-urile este preluată de pe site-ul rightnowmedia.org. Dacă citaţi acest material pe alt site, rog să păstraţi şi această notă de final şi să oferiţi sursa de unde l-aţi citat, adică acest blog.

http://crestinismtrait.blogspot.ro/2015/02/de-ce-are-nevoie-biserica-ta-de-un.html

(Adăugat initial de Viorel Ardelean)
  50 accesări
  0 comentarii
50 accesări
0 comentarii

[vineri, 24 iulie] Un gând de încheiere

Când ne rugăm pentru alții, Dumnezeu onorează angajamentul nostru față de El și dependența noastră de puterea Sa, folosind toate resursele cerului pentru a transforma viața fiecărui om. Când rugăciunile noastre se înalță la tronul Său, ființe îngerești se grăbesc să treacă la acțiune la porunca Sa. „Îngerii slujitori așteaptă lângă tronul lui Dumnezeu porunca lui Isus Hristos de a răspunde la fiecare rugăciune înălțată cu o credință vie și stăruitoare.” – Ellen G. White, „Solii alese”, cartea 2, p. 377

 

Avem asigurarea că nicio rugăciune nu se pierde, nici măcar una nu este trecută cu vederea de Dumnezeu. Rugăciunile noastre sunt păstrate în ceruri pentru a primi răspuns la vremea și în locul considerate de El cele mai potrivite. „Rugăciunea credinței nu este niciodată în van, însă a pretinde că va primi întotdeauna răspuns în modul și pentru lucrul specific cerut este o încumetare.” – Ellen G. White, „Mărturii”, vol. 1, p. 231. Ce încurajatoare sunt aceste cuvinte atunci când te rogi pentru soțul tău sau soția ta care nu Îl cunoaște pe Hristos, pentru fiii și fiicele tale, pentru rude, prieteni și colegii de lucru! Nicio rugăciune sinceră nu este niciodată în zadar! Poate că nu întotdeauna primim răspunsul imediat, dar Dumnezeu mișcă inima celor pentru care ne rugăm, în moduri pe care le vom cunoaște doar în veșnicie.

Post-ul [vineri, 24 iulie] Un gând de încheiere apare prima dată în Studiu Biblic.

(Adăugat initial de Mihai Marian)
  38 accesări
  0 comentarii

Drept de autor

© http://studiu-biblic.ro

38 accesări
0 comentarii

SĂ CUNOAȘTEM MAI BINE CEEA CE CREDEM – DOCTRINELE FUNDAMENTALE ALE SCRIPTURII, PASTOR ILIE BLEDEA

download - Copie

image

În aceste vremuri tulburi, ca și în orice vreme, avem tot mai mare nevoie de doctrine biblice solide cunoscute și crezute cu tărie. Ceea ce ne poate ține tari în vremuri de criză este crezul nostru, credința noastră. Este foarte important ca, din când în când, să ne punem întrebări de genul: Ce credem cu adevărat? Credem adevărul? Și, de ce credem ceea ce credem? Care sunt argumentele credinței noastre? Pe ce se bazează credința noastră?

În aceste vremuri ca și în trecut, o mare problemă în poporul Domnului este lipsa de cunoaștere (Osea 4:6), deși mulți vorbesc numai de practică, problema cea mai mare este cunoașterea. Poporul Domnului pe vremea lui Osea avea practică, însă practica închinarea la idolii și alte lucruri care îl dezgustau pe Dumnezeu, pentru că au lepădat cunoașterea.

Cunoașterea precisă și profundă a doctrinelor este importantă pentru că, noi trebuie să trăim corect în relație cu Dumnezeu, însă trebuie să fim gata întotdeauna să dăm socoteală de nădejdea care este în noi, cu blândețe și teamă…1 Petru 3:15. Cum putem fi gata să dăm socoteală, răspuns și să apărăm ceea ce credem, dacă nu știm?

Din păcate, în unele cazuri se poate spune că, avem de a face nu numai cu ignoranță, ci și cu indiferență în ce privește doctrinele Scripturii, sau în ce privește învățătura. Se aleargă după senzaționalism și sentimentalism, nu după cunoașterea Scripturii și a doctrinelor biblice.

De aceea, în acest articol aș vrea să subliniez importanța și necesitatea cunoașterii doctrinelor biblice.

Prin doctrine biblice mă refer la ceea ce spun MacArthur și Mayhue în cartea Doctrinele Bibliei: „Doctrinele biblice se referă la învățătura Scripturii, indiferent că este de natură proclamatoare, expozitivă sau categorială. Aceasta face ca toată Scriptura să fi e de natură doctrinară.”1 Acesta este un adevăr, pe care ar trebuie să îl înțeleagă toți creștinii. Biblia este o carte doctrinară, teologică, chiar dacă este scrisă în diferite genuri și forme literare. Este foarte important să înțelegem valoarea doctrinei sănătoase biblice, pentru viața, trăirea și slujirea creștină. În acest sens, selectez aici câteva motive, consemnate de John MacArthur și Richard Mayhue, în cartea „Doctrinele Bibliei”:

1. Doctrina sănătoasă este folositoare din punct de vedere spiritual (2 Timotei 3:16-17).

2. Doctrina sănătoasă face delimitarea între adevăr și eroare (2 Corinteni 11:1-15; 2 Timotei 3:16-17).

3. Doctrina sănătoasă a ocupat un loc central în viața și lucrarea Domnului Isus (Matei 7:28-29; Marcu 4:2; Luca 4:32).

4. Doctrina sănătoasă a ocupat un loc central în biserica primară (Fapte 2:42; 5:28; 13:12).

5. Martirii creștini și-au dat viața pentru doctrina sănătoasă (Fapte 7:54-60); Fapte 12:2; 2 Timotei 4:6-8).

6. Cristos și apostolii au dat directive privitoare la transmiterea doctrinei sănătoase către generația următoare (Matei 28:18-20; 2 Timotei 2:2).

7. Doctrina sănătoasă protejează bisericile de învățători falși (Tit 1:9).

Toate aceste motive arată cât de importantă este studierea doctrinei, sau a doctrinelor biblice. Să cunoaștem teologia biblică și sistematică, să știm ce credem.

Doctrinele fundamentale ale Scripturii sunt 10 la număr. În cele 10 sunt incluse și altele, însă aș vrea ca prin câteva articole, să parcurgem pe scurt cele 10 doctrine fundamentale, cu rugăciunea ca, această prezentare succintă să fie o provocare pentru a aprofunda și a cunoaștem cât mai bine doctrinele credinței.

Cele 10 doctrine biblice fundamentale sunt:

* Doctrina despre Scriptură – Bibliologie

* Doctrina despre Dumnezeu – Teologie propriu-zisă

* Doctrina despre Cristos – Cristologia

* Doctrina despre Duhul Sfânt – Pneumatologia

* Doctrina despre om – Antropologia

* Doctrina despre păcat – Hamartologia

* Doctrina despre mântuire – Soteriologia

* Doctrina despre îngeri – Angelologia

* Doctrina despre biserică – Eclesiologia

* Doctrina despre lucrurile din urmă – Escatologia

Aceste 10 categorii de doctrine biblice cuprind toată revelația specială dată de Dumnezeu în Scriptură, care trebuie cunoscută și crezută de fiecare creștin. Cu ajutorul Domnului și a Cuvântului le vom parcurge succint pe fiecare.

Până atunci, să punem mâna pe Scriptură, să citim ca să știm ce credem și de ce credem! Să știm bine în Cine am crezut! 2 Timotei 1:12.

Pastor Ilie Bledea

ALTE ARTICOLE

Sunt sigur că în ziua aceea, Cineva va evidenţia şi răsplăti verticalitatea celor ce au căutat Lumina şi s-au hrănit din Soare.” Pastor Viorel Iuga

CÂND UN CREDINCIOS SE ROAGĂ, EL VORBEŞTE CU DUMNEZEU, Păstor Ion Damian

ESTE DUHUL SFÂNT O PERSOANĂ REALĂ SAU DOAR O PUTERE IMPERSONALĂ? Păstor Bebe Ciaușu

CE TREBUIE SĂ ȘTIE UN CREȘTIN DESPRE DUHUL SFÂNT? Păstor Vasi Duma

VREMURILE DIN URMĂ… ULTIMA SPEȚĂ DE OAMENI – Păstor Ovidiu Drăgan

BOTEZ LA BISERICA CRESTINA BAPTISTA DIN COVASINT

Comunicat: Rezultatele finale la Bacalaureat ale Liceelor Teologice Baptiste în sesiunea iunie-iulie 2020

FRUMUSEȚEA COPILĂRIEI, Cristina-Andreea Ianculescu

PÂNĂ CÂND? Păstor Ovidiu Drăgan+ Mai multe articole

https://www.baptisti-arad.ro/articole/sa-cunoastem-mai-bine-ceea-ce-credem-doctrinele-fundamentale-ale-scripturii-pastor-ilie-bledea

(Adăugat initial de Viorel Ardelean)
  36 accesări
  0 comentarii
36 accesări
0 comentarii

[luni, 20 iulie] Isus, Mijlocitorul nostru

2. Ce îți spun următoarele texte despre relația dintre viața de rugăciune a lui Isus și eficiența Lui în slujire?

 

Luca 3:21

„ După ce a fost botezat tot norodul, a fost botezat şi Isus; şi pe când Se ruga, s-a deschis cerul”.

 

Luca 5:16

„Iar El se ducea în locuri pustii şi Se ruga”.

 

Luca 9:18

„Într-o zi, pe când Se ruga Isus singur deoparte, având cu El pe ucenicii Lui, le-a pus întrebarea următoare: „Cine zic oamenii că sunt Eu?””.

 

Isus a avut o viață de comuniune constantă cu Tatăl. La botez, când Și-a început slujirea mesianică, El S-a rugat pentru putere divină ca să împlinească planul Cerului. Duhul Sfânt L-a împuternicit să facă voia Tatălui și să-Și îndeplinească misiunea înaintea Lui. Fie că era vorba de hrănirea celor cinci mii, de vindecarea leprei sau eliberarea de demoni, Isus a recunoscut că, în bătălia dintre bine și rău, rugăciunea este o armă puternică pentru a respinge forțele iadului. Ea este un mijloc rânduit de cer pentru a uni neputința și slăbiciunile noastre cu puterea absolută a lui Dumnezeu – prin ea, sufletul nostru se înalță spre Singurul care poate să atingă inima celor pentru care ne rugăm.

 

3. Ce asigurare i-a dat Isus lui Petru ca să-l pregătească pentru ispitele pe care avea să le înfrunte în viitorul apropiat? Ce asigurare avem și noi?

 

Luca 22:31-34

„31 Domnul a zis: „Simone, Simone, Satana v-a cerut să vă cearnă ca grâul. 32 Dar Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu se piardă credinţa ta şi, după ce te vei întoarce la Dumnezeu, să întăreşti pe fraţii tăi.” 33 „Doamne”, I-a zis Petru, „cu Tine sunt gata să merg chiar şi în temniţă şi la moarte”. 34 Şi Isus i-a zis: „Petre, îţi spun că nu va cânta astăzi cocoşul, până te vei lepăda de trei ori că nu Mă cunoşti””.

 

Evrei 7:25

„De aceea şi poate să mântuiască în chip desăvârşit pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El, pentru că trăieşte pururea ca să mijlocească pentru ei”.

 

Lucrătorii eficienți sunt oameni ai rugăciunii. Isus S-a rugat pentru Petru pe nume și l-a reasigurat că, la momentul celei mai mari ispite, Se va ruga pentru el. Satana a înțeles potențialul lui Petru de a contribui la înaintarea Împărăției lui Dumnezeu și a plănuit să facă tot posibilul pentru a-i distruge influența în biserică. Dar, în toate ispitele prin care Petru a trecut, Isus S-a rugat pentru el și rugăciunile Sale au fost ascultate. Ce extraordinar este să știm că Mântuitorul Se roagă și pentru noi! El ne invită să ne alăturăm Lui în rugăciuni de mijlocire și să-i aducem înaintea Sa pe nume, pe cei pentru care ne rugăm.

 

Stăruința noastră în rugăciune este dovada că ne recunoaștem totala dependență de Dumnezeu pentru a ajunge la cel pentru care ne rugăm.

 

Pentru cine te rogi în prezent? De ce este atât de important să nu renunți, oricât de dificilă ar părea situația?

 

Post-ul [luni, 20 iulie] Isus, Mijlocitorul nostru apare prima dată în Studiu Biblic.

(Adăugat initial de Mihai Marian)
  51 accesări
  0 comentarii

Drept de autor

© http://studiu-biblic.ro

51 accesări
0 comentarii

Un stat slab sau unul puternic?

download - Copie

Publicat pe 17 iulie, 2020 De danutj

Într-o formă sau alta, nu doar în România, ci pretutindeni, s-au formulat întrebări și opinii despre cât de capabil este statul democratic să facă față unei crize majore așa cum este pandemia din ultimele luni. Pentru unii, blocarea întregii vieți economico-sociale și culturale a unei țări a reprezentat răspunsul simptomatic al unui stat slab, al unei administrații și clase politice incompetente. Deciziile luate au părut a fi răspunsul instinctiv al fricii și al lipsei de responsabilitate. Lipsa de soluții și de coordonare, amatorismul, dependența instituțiilor publice de decidenți politici incompetenți au dat senzația unei slăbiciuni sistemice de neiertat. Pentru alții, introducerea stării de urgență a însemnat un act de forță, încălcarea drepturilor omului, manifestarea violenței politice și ideologice la scară mare a celor aleși să conducă viața unei națiuni. Președinți și premieri, miniștri și directori de agenții au profitat de situația de urgență pentru a câștiga capital politic și a atinge interese țintite. Au fost prezenți permanent în mass-media, au ținut discursuri populiste și au insistat pe nevoia de a emite cât mai multe restricții și de a impune legea cu orice preț. Frecvent, acești lideri au condamnat comportamentul populației și au insistat pe faptul că este necesară mai multă reglementare și mai multă forță din partea statului.

Perioada de criză generată de pandemie a scos la iveală tot mai mult dilema cu privire la rolul și locul statului într-o societate democratică, dar în plină globalizare și într-o perioadă cu multe schimbări care dau senzația că ne aflăm într-o perioadă de tranziție spre ceva încă nedefinit. Vocile publice au întreținut o stare de incertitudine cu privire la mărimea și iconomia aparatului de stat, a logicii ordinii și intervenției autorităților pentru respectarea ei. Nu putem vorbi încă despre o polarizare, dar cele două direcții care critică fie lipsa de atitudine și pregătirea precară a statului, fie abuzurile și dorința de control par să fie mai degrabă poziționări reactive și fără argumente consistente. În România, ecourile acestor idei au arătat și mai mult decalajul în care ne aflăm față de societatea occidentală și față de parametrii unei societăți democratice mature. Spațiul public autohton a fost dominat de discursuri politicianiste de cea mai slabă calitate, de analize de presă mioape și partinice, de specialiști obedienți și fără curajul de a asuma o poziție profesională coerentă. De la intrarea în starea de urgență, guvernații și președintele au intrat în campanie electorală, au făcut exces de zel în a-i condamna pe cei din opoziție și în a dojeni populația.

Ideea de stat puternic poate fi înțeleasă greșit. Multe voci s-au exprimat pe această temă în ultima vreme și au semnalat temeri legate de lipsa unei legislații adecvate care să confere statului mai multă putere și pârghiile necesare pentru impunerea ordinii și rezolvarea problemelor publice, de la educație și sănătate până la securitate, infrastructură și comunicații. Conceptul de stat puternic nu se referă la acumularea puterii, nici la volumul personalului din administrație sau la mărimea bugetului, nici la averea și influența statului în viața economică și socială. Mai degrabă, se are în vedere capacitatea sa de a asigura funcționarea eficientă a serviciilor publice, accesul egal al tuturor cetățenilor la acestea, garantarea și asigurarea securității și respectării legii. Așa cum observa istoricul Eric Hobsbawm, evoluția statului democratic occidental a presupus o serie de modificări atât sub presiunea liberalismului, cât și a dezvoltării economiei de piață și serviciilor, dar mai ales a globalizării, ceea ce a condus inevitabil la o slăbire a lui. O parte dintre serviciile publice asigurate de stat (școli, închisori, transport, comunicații, apă și energie, asistență socială etc.) au fost externalizate și au fost preluate de companii private naționale și internaționale. Mutația cea mai importantă nu este legată neapărat de faptul că toate acestea au trecut în zona privată și nu mai sunt administrate de stat, ci că funcționarea lor după principiul maximizării profitului creează dezechilibre și inegalități privind accesul populației la bunuri și servicii publice. Logica politică cu privire la binele comun a fost treptat înlocuită cu logica economică. Acest lucru se poate lesne observa din discursurile politicienilor și din încremenirea gândirii lor în paradigma eficienței economice. Dacă rolul statului este acela de a asigura un bine comun pentru toți cetățenii, atunci multe dintre strategiile și deciziile sale cer o altă abordare decât cea a economiei de piață.

Cu timpul, statul a devenit mai suplu și mai tehnicizat și are la dispoziție un corp de funcționari foarte profesionalizat care răspunde prompt atât problemelor, cât și criticilor din mass-media sau ale specialiștilor angajați să evalueze activitatea guvernanților. Însă nu aceasta este problema principală. Acest stat a devenit mai slab pentru că s-a distanțat de cetățenii pe care trebuie să îi servească și astfel a pierdut o parte din încrederea lor. Nu este numai o problemă de abordare și de limbaj, ci și una de înlocuire a mecanismului politic și de guvernare pentru popor cu cel al unui corp de experți care dorește să își consolideze poziția managerială prin artificii sofisticate de relații publice și comunicare. Pe de o parte, slăbirea statului se poate observa ușor din reacția populației care se implică civic și politic tot mai puțin. Dezinteresul față de sfera publică are mai multe cauze, dar una dintre ele ține de metamorfoza politicului și confiscarea sa de către un grup restrâns de oameni flancat de o armată de experți. Pe de altă parte, lipsa de încredere a oamenilor în politicieni și guvernanți a condus la o relaxare în privința respectării regulilor și a căutării binelui comun. Începutul secolului XXI este simptomatic în acest sens. În mai toate țările democratice occidentale se resimte această ruptură între stat și cetățeni manifestată prin: apariția unor tensiuni sociale, a unor grupuri xenofobe și extremiste; dificultăți la nivelul aparatului de stat de a păstra ordinea publică și de a asigura resursele pentru serviciile publice; neglijarea unor largi categorii de populații cum ar fi săracii și emigranții; și a unor probleme sensibile cum ar fi poluarea mediului și creșterea inegalităților sociale.

România postdecembristă nu a reușit să construiască un stat puternic, ci a avut mereu abordări și soluții de conjunctură. Atât cât s-a putut, consolidarea instituțiilor publice s-a realizat ca urmare a obligațiilor asumate față de Uniunea Europeană, deci prin pârghii externe. Invocarea nevoii unui stat puternic a fost receptată cu multă confuzie atât din pricina moștenirii comuniste și a imaginii unor conducători autoritari care se pot impune pe scena publică și pot obține adeziunea maselor pentru o direcție anume, cât și pe fondul unei instabilități politice constante. Populația României este încă polarizată și cu așteptări diferite față de stat. O parte mare a cetățenilor este destul de dependentă de politicile publice și de deciziile guvernanților, astfel că este obligată să rămână conectată la amatorismul acțiunilor și discursurilor populiste ale conducătorilor. Pentru aceștia, un stat puternic ar fi cel care le rezolvă problemele, care le acoperă nevoile și este condus de oameni puternici care își țin promisiunile electorale. Cealaltă parte a populației nu mai crede în schimbarea mult promisă și consideră că trebuie să își ia destinul în propriile mâini și să își rezolve singură problemele. Incertitudinea socio-economică și politică îi face pe aceștia să fie tot mai dezinteresați de sfera publică, să nu participe la vot sau la inițiative civice. Lipsa de transparență și de onestitate a guvernanților, cazurile de corupție înaltă, nepotismul și mita sunt realități care descurajează lupta pentru binele comun, pentru respectarea ordinii și legii și incită la căutarea soluțiilor obscure, la limita legalității și care să evite cât mai mult interesul public.

Statul român nu este nici suplu și nici profesionalizat. Dimpotrivă, este supradimensionat, atât numeric, cât și la capitolul cheltuieli, fiind căpușat de tot soiul de interese ale unor persoane fizice și companii care urmăresc un job facil și afacerile cu statul. Cu alte cuvinte, este un stat slab, care se mișcă greu și ineficient, foarte birocratic, stufos și volatil în legi și regulamente, cu o predictibilitate scăzută. Revenind la perioada ultimelor luni marcate de pandemie, este destul de lesne de observat care sunt simptomele acestui stat slab și de ce retorica ieftină a guvernanților nu convinge pe nimeni. Dacă unii se gândesc că un stat puternic ar însemna mai mulți polițiști și militari pe străzi care să impună prin amenzi și intimidare restricțiile și legile, se înșală. Nici suspendarea anumitor drepturi și nici acordarea unei puteri mai mari guvernului sau președintelui nu vor rezolva problema. Populația și-a pierdut răbdarea și încrederea într-o clasă politică demagogică, în inițiative de fațadă și în oameni incompetenți. Ipocrizia conducătorilor s-a văzut în permanență începând cu atitudinea de superioritate cu care i-au tratat pe cetățeni, precum și încălcarea de către ei înșiși a regulilor cerute altora, mergând până la urmărirea intereselor electorale și de grup. Un stat puternic va fi posibil nu prin revendicarea instinctelor și himerelor trecutului legate de control, supraveghere și impunere, ci prin apelul la onestitate și transparență din partea guvernanților și politicienilor, la atitudine și disponibilitatea de a mobiliza resurse și a găsi un teren comun de gândire și acțiune în favoarea populației. În egală măsură, un posibil stat care se întărește va apela la consultarea societății civile și organizarea de dezbateri publice, va invita cetățenii și actorii socio-economici să participe la acțiuni concrete care să ducă la consolidarea simțului civic și responsabilitate. Deocamdată suntem departe de aceste coordonate, iar clasa politică se afundă în lupta electorală. Urmează o vară fierbinte și meciuri ideologice fără interes. Ne dorim ca populația să nu-și piardă minimul de luciditate și bun simț, de care dispune de altfel, pentru a nu se lăsa purtată nici în tensiuni și dezordine socială, nici în manipularea mediatică a politicienilor și teoriilor conspiraționiste. Mai avem nevoie de timp și perseverență pentru a reuși schimbarea mentalităților și sperăm ca istoria să mai aibă răbdare cu noi.

Dănuț Jemna

https://danutj.wordpress.com/2020/07/17/un-stat-slab-sau-unul-puternic/#more-755

(Adăugat initial de Viorel Ardelean)
  201 accesări
  0 comentarii
201 accesări
0 comentarii

[joi, 16 iulie] Recunoașterea oportunităţilor oferite de Dumnezeu

Cartea Faptele apostolilor este plină de relatări referitoare la modul în care ucenicii au folosit oportunitățile providențiale pentru înaintarea Împărăției lui Dumnezeu. De la un capăt la altul al cărții, citim rapoarte fascinante despre biserica primară și modul în care ea a crescut, chiar în ciuda problemelor pe care le-­a avut de înfruntat, atât din interior, cât și din exterior.

 

5. Cum își povestește apostolul Pavel experienţa trăită la Troa?

 

2 Corinteni 2:12,13

„12 Când am ajuns la Troa pentru Evanghelia lui Hristos, măcar că mi se deschisese acolo o uşă în Domnul, 13 n-am avut linişte în duhul meu, fiindcă n-am găsit pe fratele meu Tit, de aceea mi-am luat ziua bună de la fraţi şi am plecat în Macedonia”.

 

În mod miraculos, Dumnezeu a deschis o oportunitate pentru Pavel ca el să predice Evanghelia pe continentul european, iar Pavel știa că „ușile” deschise astăzi de Dumnezeu ar putea fi închise mâine. Prinzând ocazia și văzând posibilitățile, imediat s-­a îmbarcat spre Macedonia.

 

Dumnezeul Noului Testament este Dumnezeul care ne oferă oportunități providențiale de a ne împărtăși credința. Peste tot în cartea Faptele apostolilor, El este la lucru. Există deschidere în orașe, în provincii, în țări și, mai presus de orice, în inima fiecărui om.

 

6. Ce ne învaţă următoarele versete despre deschiderea lui Filip faţă de modul în care conduce Dumnezeu și promptitudinea răspunsului lui la oportunităţile divine?

 

Faptele 8:26-38

„26 Un înger al Domnului a vorbit lui Filip şi i-a zis: „Scoală-te şi du-te spre miazăzi, pe drumul care pogoară spre Ierusalim la Gaza şi care este pustiu”. 27 Filip s-a sculat şi a plecat. Şi iată că un etiopian, un famen cu mare putere la împărăteasa Candace a etiopienilor şi îngrijitorul tuturor vistieriilor ei, venit la Ierusalim ca să se închine, 28 se întorcea de acolo şi şedea în carul lui şi citea pe prorocul Isaia. 29 Duhul a zis lui Filip: „Du-te şi ajunge carul acesta!” 30 Filip a alergat şi a auzit pe etiopian citind pe prorocul Isaia. El i-a zis: „Înţelegi tu ce citeşti?” 31 Famenul a răspuns: „Cum aş putea să înţeleg, dacă nu mă va călăuzi cineva?” Şi a rugat pe Filip să se suie în car şi să şadă împreună cu el. 32 Locul din Scriptură pe care-l citea era acesta: „El a fost dus ca o oaie la tăiere şi ca un miel fără glas înaintea celui ce-l tunde, aşa nu Şi-a deschis gura; 33 în smerenia Lui, judecata I-a fost luată. Şi cine va zugrăvi pe cei din timpul Lui? Căci viaţa I-a fost luată de pe pământ.” 34 Famenul a zis lui Filip: „Rogu-te, despre cine vorbeşte prorocul astfel? Despre sine sau despre vreun altul?” 35 Atunci, Filip a luat cuvântul, a început de la Scriptura aceasta şi i-a propovăduit pe Isus. 36 Pe când îşi urmau ei drumul, au dat peste o apă. Şi famenul a zis: „Uite apă, ce mă împiedică să fiu botezat?” 37 Filip a zis: „Dacă crezi din toată inima, se poate”. Famenul a răspuns: „Cred că Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu”. 38 A poruncit să stea carul, s-au pogorât amândoi în apă, şi Filip a botezat pe famen”.

 

„Un înger l­-a călăuzit pe Filip la acela care căuta lumina și care era gata să primească Evanghelia; și astăzi îngerii vor conduce pașii acelor lucrători care Îi vor îngădui Duhului Sfânt să le sfințească limba, să le curețe și să le înnobileze inima. Îngerul trimis la Filip ar fi putut face singur lucrarea pentru etiopian, dar nu acesta este modul lui Dumnezeu de a lucra. Planul Său este ca oamenii să lucreze pentru semenii lor.” – Ellen G. White, „Faptele apostolilor”, p. 109

 

Dacă avem urechi de auzit și ochi de văzut, vom fi și noi conduși de îngeri nevăzuți pentru a ajunge cu adevărurile Împărăției la căutătorii de adevăr.

 

Observă ce loc au ocupat Scripturile în această relatare și cât de important a fost pentru cineva care cunoștea Scripturile să le și explice. Ce lecții găsim aici?

Post-ul [joi, 16 iulie] Recunoașterea oportunităţilor oferite de Dumnezeu apare prima dată în Studiu Biblic.

(Adăugat initial de Mihai Marian)
  51 accesări
  0 comentarii

Drept de autor

© http://studiu-biblic.ro

51 accesări
0 comentarii

Înainte să moară, o adolescentă de la Auschwitz a fost fotografiată de un soldat german. 75 de ani mai târziu, un artist digital a colorat imaginile şi a scos la iveală detalii incredibile / Silviu Bănilă

download - Copie

 

Marina Amaral, un artist digital pasionat de istorie, a colorat în ultimii trei ani numeroase fotografii vechi, printre care şi ultimele imagini cu o prizonieră poloneză de 14 ani de la Auschwitz. Amaral a reuşit să scoată la lumină trecutul tragic al adolescentei Czeslawa Kwola, care a decedat în lagărul de exterminare.

„Mi-a fost greu să o privesc în ochi, ţinând cont de ce s-a întâmplat cu ea”, a declarat Amaral pentru Bored Panda. „Am vrut să-i dau Czeslawei ocazia să-şi spună povestea dincolo de moarte, aceeaşi ca a multor victime”.

„Este mai uşor să te empatizezi cu aceşti oameni, când îi vezi în culori. Înţelegem prin ce au trecut milioane de suflete, când vedem rănile de pe faţa ei, tăietura de la buză, sângele uscat. Holocaustul nu a început cu execuţiile în masă. Holocaustul a început cu retorica urii”, a mai spus artista.

Fotografiile au fost realizate de Wilhelm Basse, cunoscut drept „celebrul fotograf al lagărului de concentrare de la Auschwitz”.

„Îmi amintesc fotografia cu acea prizonieră”, a povestit fotograful într-un interviu. „Era atât de tânără, era un copil. Când a ajuns în lagăr, nu înţelegea nimic din ce i se spunea. O femeie Kapo (supraveghetor din rândul prizonierilor) a bătut-o cu un băţ peste faţă. A plâns, dar nu a putut face nimic. Înainte de a face fotografia, această fată şi-a uscat lacrimile şi sângele de la buza crăpată. Drept să vă spun, am simţit că am fost chiar eu lovit, dar nu am putut interveni, aş fi fost ucis pe loc”.

Czeslawa Kwoka a fost unul dintre cei aproximativ 230.000 de copii mai tineri de 18 ani, care s-au numărat printre cei 1,3 milioane oameni deportaţi la Auschwitz-Birkenau între 1940 şi 1945. Fata a fost transportată din Zamosc, Polonia, spre Auschwitz, în data de 13 decembrie 1942. În data de 12 martie 1943, Czeslawa Kwoka a murit la vârsta de 14 ani, circumstanţele decesului ei fiind necunoscute.

Foto: Marina Amaral

Foto: Marina Amaral

https://www.gandul.info/magazin/inainte-sa-moara-o-adolescenta-de-la-auschwitz-a-fost-fotografiata-de-un-soldat-german-75-de-ani-mai-tarziu-un-artist-digital-a-colorat-imaginile-si-a-scos-la-iveala-detalii-incredibile

(Adăugat initial de Viorel Ardelean)
  33 accesări
  0 comentarii
33 accesări
0 comentarii

[duminică, 12 iulie] A doua atingere

 

 

Există o singură minune în întreaga Biblie pe care Mântuitorul o face în două etape – vindecarea orbului de la Betsaida. Această relatare îi oferă bisericii lui Hristos de astăzi lecții a căror valoare trece dincolo de timp. Ea ilustrează planul lui Dumnezeu de a-­l folosi pe fiecare credincios pentru a aduce pe cineva la Isus. Scriptura declară: „Au venit la Betsaida; au adus la Isus un orb și L­-au rugat să Se atingă de El” (Marcu 8:22). Cuvintele­-cheie din acest verset sunt „au adus” și „au rugat”. Orbul nu a venit singur. Prietenii lui i­-au văzut nevoia și l-­au adus. Poate că el nu a avut prea multă credință, însă prietenii săi au avut. Ei au crezut că Isus îl va vindeca.

 

În Noul Testament sunt menționate aproximativ douăzeci și cinci de minuni de vindecare distincte realizate de Mântuitorul. În mai mult de jumătate dintre ele, o rudă sau un prieten îl aduce pe bolnav la Isus pentru a fi vindecat. Mulți oameni nu vor veni niciodată la Domnul dacă nu îi aduce cineva care are credință. Rolul nostru este acela de a le face oamenilor cunoștință cu Isus și a­-i aduce la El.

 

Al doilea termen din Marcu 8:22 care merită atenția noastră este L-au rugat. El poate să însemne „a ruga stăruitor, a implora sau a îndemna”. Verbul acesta implică ideea de apel mai smerit, mai politicos și mai delicat decât o cerere zgomotoasă. Prietenii acestui om I s­-au adresat lui Isus respectuos, crezând că El avea atât dorința, cât și puterea de a-­l ajuta pe acel om. Poate că orbul nu credea că Isus putea să îl vindece, dar prietenii lui credeau. Uneori trebuie să­-i purtăm pe ceilalți la Isus pe aripile credinței noastre.

 

1. De ce crezi că l-a vindecat Domnul pe acest orb, în două etape? Ce lecţii pentru noi, ca martori ai Săi, putem desprinde din această relatare?

 

Marcu 8:22-26

„22 Au venit la Betsaida; au adus la Isus un orb şi L-au rugat să Se atingă de el. 23 Isus a luat pe orb de mână şi l-a scos din sat, apoi i-a pus scuipat pe ochi, Şi-a pus mâinile peste el şi l-a întrebat: „Vezi ceva?” 24 El s-a uitat şi a zis: „Văd nişte oameni umblând, dar mi se par ca nişte copaci”. 25 Isus i-a pus din nou mâinile pe ochi; i-a spus să se uite ţintă şi, când s-a uitat, a fost tămăduit şi a văzut toate lucrurile desluşit. 26 Atunci, Isus l-a trimis acasă şi i-a zis: „Să nu intri în sat şi nici să nu spui cuiva în sat””.

 

Este posibil ca nici noi să nu îi vedem pe oameni clar, așa cum ar trebui? Îi vedem uneori mai degrabă ca pe niște „copaci care umblă”, în niște forme vagi și obscure, decât ca pe niște candidați la Împărăția lui Dumnezeu? Ce crezi că ne determină uneori să nu îi vedem pe oameni „deslușit”?

 

Ce putem învăța din această relatare despre rolul pe care îl au aspectul medical și cel spiritual în vindecarea și în slujirea celor pierduți?

Post-ul [duminică, 12 iulie] A doua atingere apare prima dată în Studiu Biblic.

(Adăugat initial de Branzan Daniel)
  63 accesări
  0 comentarii

Drept de autor

© http://studiu-biblic.ro

63 accesări
0 comentarii

Colonialism rus și orbire occidentală – Europa Liberă

download - Copie

BY BARZILAIENDAN on OCTOBER 17, 2016 • ( 0 )  octombrie 12, 2016

Traian Ungureanu

Recent, în timpul unui concurs televizat, o tînără englezoaică a fost întrebată: din ce țară au făcut parte Cehia și Slovacia? Concurenta a zîmbit și a răspuns sigură pe ea: din Rusia! Răspunsul nu dovedește ignoranța generală a publicului ocidental ci vorbește, mai întîi, despre educația concurentei. Însă, ceva în acest răspuns aiuritor e cu adevărat de luat în seamă. E vorba de impresiile și, uneori, falsele certitudini care dau, în lumea ocidentală, imaginea Rusiei și a Europei de Est în genere.

Lipsa de educație istorică și geografică a oamenilor de rînd nu e o noutate și nici o excepție. În fond, nici est-europenii nu sînt mai bine pregătiți, cînd e vorba de datele lumii occidentale. Puțini români, sîrbi sau estonieni sînt în stare să dea numele capitalei cutărui stat american, de pildă New York (Albany) Adevărata problemă e altundeva: în definiția politico-istorică a lumii est-europene, așa cum circulă ea în Occident. Brutal spus: cine pe cine și cu ce drept?

Situația e complicată de revenirea agresivă în prim plan a Rusiei și a problemelor est-europene, odată cu politica externă foarte activă și agresivă a regimului Putin. Operațiile și afirmațiile puse în mișcare de Rusia au fost preluate și analizate de corul obișnuit al istoricilor, jurnaliștilor și politicienilor. Rezultatul final e o interpretare a Europei de Est care poartă aprobarea oficială, e propagată de media și, de acolo, preluată de opinia publică. Într-o măsură deloc neglijabilă, această schiță a integrat elemente de propagandă, falsuri și dezinformări curente în Rusia. Fără excepție, aceste presupuse fapte sigure sînt atrăgătoare și par să se sprijine pe date istorice incontestabile sau pe evenimente recente desfășurate sub ochii contemporanilor. Asta, la capitolul informație. Încă mai înrijorătoare e consolidarea ideilor fixe care scutesc Rusia de păcatele reproșate amarnic Occidentului. Acest soi de orbire voluntară domină, mai departe, o mare parte a lumii academice, a tineretului universitar și a militanților care se bat pentru o lume mai bună, din diverse unghiuri și pe temele cele mai felurite.

Dacă e să începem cu evenimentele recente absorbite în Occident prin filtru rusesc, atunci e vorba, în primul rînd, de tema încrederii înșelate de NATO și de UE. Argumentul principal al acestei idei e că NATO și UE au înghițit statele est-europene și fostele state sovietice, ocupînd poziții pe frontierele Rusiei. Într-adevăr, toată lumea știe că între 1989 și 2007, majoritatea acestor state și, în orice caz, toate fostele membre ale Trataului de la Varșovia, au fost admise în UE și în Alianța NATO: Rusia a pornit de la aceste realități pentru a planta ideea încercuirii ostile și pentru a reproșa Occidentului că a capturat Europa de Est. Din păcate, prea puține replici occidentale pleacă de la realitatea de fapt: toate statele est-europene membre UE și NATO au pătruns în aceste organizații de bună voie, pentru că asta și-au dorit și au reușit, adesea, după ani lungi de încercări și insistențe. UE și NATO n-au anexat și n-au silit pe nimeni să li se alăture. NATO n-a pătruns cu forța în statele care i-au devenit parte. Dacă înglobarea statelor estice în fostul lagăr sovietic a fost întotdeauna rezultatul războiului sau ocupației militare, UE și NATO n-au tras nici un foc de armă și n-au trimis nici o forță de ocupație în Est. Singurul lucru major care s-a întîmplat, cu adevărat, înainte de aderarea la UE sau NATO, au fost referendumuri încheiate, fără excepție, cu un vot favorabil zdrobitor. Iar dacă știm ceva, după 70 de ani de comunism sovietic și 27 de ani de UE și NATO, atunci totul poate fi pus într-o regulă simplă: în URSS s-a intrat numai sub amenințare, în UE și NATO a intrat numai cine și dacă și-a dorit așa ceva. În plus, unul din principalele motive care au grăbit statele est-europene spre UE și NATO a fost tocmai amenințarea neîncetată a Rusiei.

În varianta propagandistică rusească, raționamentul merge mai departe și spune că aglomerarea de state est-europene membre UE și NATO la frontierele Rusiei urmărește, de fapt, un singur lucru: încercuirea și, ulterior, atacarea sau șantajarea Rusiei. Ideea e grotescă. Cine poate crede că Occidentul are în minte să atace Rusia? Și cine e atît de nebun să spere, cu adevărat, că poate cîștiga un conflict cu necuprinsa și formidabila Federație Rusă? Poate copiii, deși e greu de crezut că pînă și mintea copiilor e un pic mai serioasă.

A doua mare problemă a percepției occidentale asupra Rusiei și Europei de Est e orbirea elitelor academice. E curios, deși nimeni nu se miră: în vreme ce lumea academică toacă mărunt, sub acuzația de colonialism, marile state ale Occidentului, nimeni nu suflă un cuvînt și nici nu pare să fi auzit vreodată de cel mai mare și mai activ imperiu colonial. Un imperiu viu și harnic, persecutor de națiuni și mare amator de expansiune. Numele lui? Rusia.

Ocupația colonială franceză sau britanică e demult încheiată. Cu toate astea, presa și școlile occidentale continuă să pună sub acuzare fostele puteri coloniale, învinuite de toate relele lumii: sclavie, exploatare economică, rasism și distrugere de culturi. Istoria e un pic mai complicată, dar nimeni n-are timp să se oprească. Ura față de Occident, e o boală neiertătoare în Occident. Implanturile de tehnologie, justiție, libertate, administrație și cultură modernă care au ridicat lumea extraeuropeană după intervenția europeană nu contează.

Dar adevărata problemă e orbirea care îi face pe aceiași oameni să urască occidentul și să ignore exact faptele pentru care e acuzat occidentul, atunci cînd e vorba de Rusia. Studiile coloniale se predau în mai toate marile Universități occidentale, dar nu se ating de cel mai mare imperiu colonial în viață. Violența extremă, milioanele de victime, rasismul social, exploatarea economică nemiloasă, pierderea libertății și a drepturilor civile, distrugerea democrației, îndoctrinarea lingvistică și culturală, suprimarea protestului și alte atîtea crime impuse de ocupația și dominația sovieto-rusă nu există, pur și simplu, pentru marii luptători cu abuzurile trecute ale colonialsimului occidental.

Cînd e vorba de Rusia, ocupația nu e ocupație, violența nu e violență iar îndoctrinarea e un serviciu de binefacere gratuit. E destul de clar că, pentru luptătorii cu trecutul Occidentului, colonialismul e ceva ce poate fi și trebuie reproșat numai Occidentului. Pe scurt, un foarte util instrument de atacat, dinăuntru, propria cultură. Rusia e, dimpotrivă, scutită. Sigur, asta e o afacere internă occidentală. Dacă occidentalii vor să se răfuiască în amănunt cu Occidentul, nimeni nu-i poate opri. Numai că, pe fundația acestei orbiri, a crescut, în mod revoltător, percepția care a normalizat crimele și oprimarea sovieto-rusă. Astfel în locul observației după care Rusia vrea să își domine și după eliberare, fostele colonii, circulă ideea după care Estul e o „zonă de interes legitim” pentru Rusia. Evident, toată lumea are vecini și n-are cum să nu fie interesată anume de ce fac ei. Dar asta nu înseamnă, de pildă, că Italia vrea să controleze Austria sau că Suedia poartă sîmbetele Danemarcei. Tot așa cum e evident că, de pildă, Canada se simte foarte bine în vecinătatea Statelor Unite. Doar în cazul Rusiei ideea de interes special față de Republicile Baltice, Polonia sau Bulgaria presupune șantaj economic, subversiune, infiltrare, provocări militare, atacuri cibernetice și campanii de propagandă ostilă.

În cele din urmă, nu e e nevoie decît de un efort minim de cunoaștere pentru a aduce adevărul istoric în percepția care dă imaginea Estului. Și de incă un lucru, din păcate infinit mai dificil: de curajul de a ține cont de adevăr, chiar împotriva propriilor convingeri politice și a propriilor frustrări.

https://barzilaiendan.com/2016/10/17/colonialism-rus-si-orbire-occidentala-europa-libera/

(Adăugat initial de Viorel Ardelean)
  51 accesări
  0 comentarii
51 accesări
0 comentarii

Dulci făgăduințe

Înainte ca să Mă cheme, le voi răspunde; înainte ca să isprăvească vorba, îi voi asculta! – Isaia 65:24

Într-o frumoasă zi de joi, făcând curat prin casă, fredonam în mintea mea imnul: „Stau pe Adevărul care-a fost rostit!” (n.tr., în limba engleză: „Stau pe făgăduinţele Domnului Hristos”). Inima mi s-a despovărat şi eram foarte fericită când făgăduinţe din Biblie îmi veneau una după alta în minte. Am fost foarte recunoscătoare pentru aceste minunate făgăduinţe biblice.

În inima mea am înălţat o rugăciune tainică: Doamne, mi-ar plăcea să cânt cuvintele acestui imn frumos pentru a întâmpina Sabatul.

Ziua de vineri s-a aşezat liniştită şi luminoasă cu acest imn minunat în inima mea. Orele Sabatului se apropiau grăbite şi m-am gândit dacă să merg acasă la o prietenă pentru a începe Sabatul împreună sau să rămân acasă.

Sabatul a venit şi eu nu am mai reuşit să merg la cineva pentru a ne închina împreună, aşa că m-am pregătit de culcare mai devreme. Eram în pat, citeam, când i-am auzit pe fiul meu şi pe prietena lui intrând în casă. Intr-un final au venit în dormitor la mine. Am fost foarte bucuroasă să îi văd. Voiau să începem Sabatul împreună! Inima îmi era plină de fericire! Amândoi au urcat în pat lângă mine.

Prima noastră cântare a fost „Stau pe Adevărul care-a fost rostit!”. Am fost foarte fericită şi recunoscătoare că Dumnezeu nu doar că a răspuns dorinţei inimii mele, ci El a trimis şi persoane cu care să mă închin! Am adormit foarte fericită ştiind că Dumnezeu aude rugăciunile noastre şi împlineşte dorinţele inimilor noastre conform cu voia Sa divină.

Sâmbătă dimineaţa m-am trezit cu inima plină de bucurie şi recunoştinţă, încă fredonând cuvintele acelui imn minunat.

Deuteronomul 31:6 este un memento preţios al faptului că Tatăl nostru ceresc nu ne va părăsi niciodată: „Întăriţi-vă şi îmbărbătaţi-vă! Nu vă temeţi şi nu vă înspăimântaţi de ei, căci Domnul Dumnezeul tău va merge El însuşi cu tine, nu te va părăsi şi nu te va lăsa.”

Sfinte Isuse, Îţi mulţumesc că eşti Tatăl nostru care Se îngrijeşte de fiecare aspect al vieţii noastre. Te rugăm să ne ajuţi să păstrăm întotdeauna minunatele Tale făgăduinţe în inima noastră. Fie ca toate gândurile noastre să fie înălţate întotdeauna prin cuvintele frumoaselor imnuri care ne reamintesc de multele şi neclintitele făgăduinţe ale lui Dumnezeu.

Jannett Maurine Myrie

Cursuri pentru sănătate spirituală SOLASCRIPTURA.RO

Urmărește devoționalul video, precum și alte resurse creștine, pe youtube.com/resurse

Gândul de dimineață a fost preluat de pe devotionale.ro.

(Adăugat initial de Daniel Brînzan)
  58 accesări
  0 comentarii

Drept de autor

© http://studiu-biblic.ro

58 accesări
0 comentarii

O predică pentru predicatori de Daniel Branzei / Învierea lui Isus Hristos  de Dr. Benjamin Cocar

download - Copie

Pagina de Teologie

Daniel Branzei

O predică pentru predicatori de Daniel Branzei

Cand a fost ultima oara cand ati vorbit singur, in oglinda? Sunt clipe de adanca sinceritate, necunoscute de nimeni, dar cu mare influenta in evolutia noastra viitoare. Mesajul urmator a fost a astfel de “stare de vorba cu mine insumi”, ca raspuns la scriasoarea fratelui Iosif Ton de pe Intertnet. Am scris-o dintr-o rasuflare si n-am refacut-o si nici corectat-o ulterior. S-a revarsat din mine dupa o noapte de nesomn si de framantari. Nu sunt la curent cu structurile cultice din Romania si nici nu ma prea pricep la asa ceva. Reactionez doar la partea despre impasul spiritual si lipsa de rezultate din lucrarea bisericilor evanghelice.

“Dar ce am impotriva ta, este ca ti-ai parasit dragostea dintai. Adu-ti, deci, aminte de unde ai cazut; pocaieste-te, si intoarce-te la faptele tale dintai. Altfel, voi veni la tine, si-ti voi lua sfesnicul din locul lui, daca nu te pocaiesti.  Cine are urechi, sa asculte ce zice Bisericilor Duhul: „Celui ce va birui, ii voi da sa manance din pomul vietii, care este in raiul lui Dumnezeu” (Apocalipsa 2:4-7).

Daca ceea ce aud ca se petrece in Romania evanghelica este adevarat si daca bisericile se afla pe o periculoasa alunecare dinspre sfintenie spre o viata de compromis cu pacatul, se pune intrebarea ce este de facut? Pericolul in care ne aflam este sa intram in pedeapsa anuntata de Domnul Isus bisericii din Efes: “Iti voi lua sfesnicul din locul lui”, adica iti voi lua capacitatea de a fi lumina pentru cei aflati in intunerec.

Care sunt caile pe care trebuie sa “ne intoarcem de acolo de unde am cazut” , care sunt lucrurile de care trebuie sa ne pocaim” si care sunt “faptele dintai la care trebuie sa ne intoarcem” (Apoc. 2:5).

Poate inca si mai urgenta este intrebarea, ce ne-ar putea MOTIVA sa facem ceea ce stim ca ar trebui facut? Ce fel de predici ar trebui sa rostim in adunarile evanghelice pentru ca multimile de ascultatori sa alerge de buna voie spre o viata de sfintenie?

Problema nu este simpla si cere un raspuns din partea lui Dumnezeu. Iata ce am gasit eu, in realtia mea personala cu Dumnezeu si cu Domnul Isus, prin intermediul Cuvantului pe care ni L-a lasat.

O clarificare a situatiei

Cred ca ar trebui sa stabilim o terminologie pe care sa o folosim toti in aceleasi semnificatii. Eu cred ca extremele care se fdefinesc ca “rau” si “bine” in aceasta scriza a crestinismului evanghelic romanesc se pot numi consacrare si compromis.

Prin consacraredefinesc in termeni contemporani acea “sfintire”, acea dare lui Dumnezeu, acea punere deoparte de care vorbeste Biblia.

“Sa nu mai dati in stapanirea pacatului madularile voastre, ca niste unelte ale nelegiuirii; ci dati-va pe voi insiva lui Dumnezeu, ca vii, din morti cum erati; si dati lui Dumnezeu madularile voastre, ca pe niste unelte ale neprihanirii” (Romani 6:13)

“Intariti-va, deci, mainile obosite si genunchii slabanogiti; croiti carari drepte cu picioarele voastre, pentru ca cel ce schiopateaza sa nu se abata din cale, ci mai de graba sa fie vindecat. Urmariti pacea cu toti si sfintirea, fara care nimeni nu va vedea pe Domnul” (Evrei 12: 12-14).

Prin compromisinteleg acea incercare neinteleapta de a trai cu picioarele in doua barci, a fi si cu lumea si cu Dumnezeu, a incerca sa traiesti si in Duhul si in firea pamanteasca.

“Zic dar: umblati carmuiti de Duhul, si nu impliniti poftele firii pamantesti. Caci firea pamanteasca pofteste impotriva Duhului, si Duhul impotriva firii pamantesti: Sunt lucruri potrivnice unele altora, asa ca nu puteti face tot ce voiti” (Galateni 5:16-17).

“Caci – lucru cu neputinta Legii, intrucit firea pamanteasca (Greceste: carnea, aici si peste tot unde e „firea pamanteascaI.) o facea fara putere – Dumnezeu a osindit pacatul in firea pamanteasca, trimetind, din pricina pacatului, pe insusi Fiul Sau intr-o fire asemanatoare cu a pacatului, pentru ca porunca Legii sa fie implinita in noi, care traim nu dupa indemnurile firii pamantesti, ci dupa indemnurile Duhului.

In adevar, cei ce traiesc dupa indemnurile firii pamantesti, umbla dupa lucrurile firii pamantesti; pe cand cei ce traiesc dupa indemnurile Duhului, umbla dupa lucrurile Duhului. Si umblarea dupa lucrurile firii pamantesti, este moarte, pe cand umblarea dupa lucrurile Duhului este viata si pace. Fiindca umblarea dupa lucrurile firii pamantesti este vrajmasie impotriva lui Dumnezeu, caci, ea nu se supune Legii lui Dumnezeu, si nici nu poate sa se supuna. Deci, cei ce Sunt pamantesti, nu pot sa placa lui Dumnezeu. Voi insa nu mai Sunteti pamantesti, ci duhovnicesti, daca Duhul lui Dumnezeu locuieste intr-adevar in voi. Daca n-are cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui” (Romani 8:3-9).

Consacrarea duce la sfintirea personala, la pocainta de fiecare zi, la viata de rugaciune, la studiul Cuvantului si la dorinta de a salva pe cati mai multi din cei aflati inca departe de Dumnezeu, in pericolul pedepsei eterne.

Compromisul duce la o amortire a tuturor virtutilor crestine , la o stare de “caldicel”, suficient de religios pentru a veni la Biserica, dar insuficient de sfant pentru a duce Biserica in afara zidurilor cladirii ei.

O confirmare a impasului

Nu exista salvare decat din naufragiu si nu se pot rezolva decat probleme pe care le recunoastem ca exista.

Statisticile aparute in Romania ultimilor ani ne-au pus pe toti in fata unui esec de proportii. Ca evanghelici persecutati sub regimul comunist ateu, am trait cu iluzia ca, daca ni s-ar da voie sa ne propovaduim liber crezul intr-o infruntare cinstita si deschisa de idei si daca ni s-ar da voie sa ne traim marturia fara teama de represalii, vom reusi foarte repede sa convingem populatia tarii de justetea ideilor si traiului nostru si-l vom converti in masa la Christos.

Lipsa de rezultate data la iveala de recensamintele recente ne fac sa cautam o explicatie si ea nu poate veni decat din trei directii:

Poporul roman este de vina.Ametit de cap de pretentiile istorice ale ortodocsiei, poporul este, in opinia unora, ne-evanghelizabil. El este leganat in sperantele desarte ale unei “mantuiri de neam” colective si a fost “vaccinat  de urgenta” prin propaganda Bisericii Ortodoxe impotriva “pericolul sectelor.” Biserica evanghelica este de vina.“eliberarea” mult dorita din limitarile impuse de statul comunist ateu n-a fost folosita in mod corespunzator de bisericile evanghelice, fie din cauza lipsei de viziune a liderilor ei, fie din cauza tradarii marturiei prin goana dupa bunastarea materiala, lene spirituala sau preocuparea pentru castigarea unei pozitii de prestanta sociala (institutii teologice si diplome academice, cladiri impunatoare, implicarea in structurile politice) in detrimentul mandatului de chemare generala la pocainta (prietenia aceasta cu “lumea” ne-a “domesticit” si am devenit “parteneri” cu lumea, nu acuzatori ai ei). Nu este de vina nici poporul si nici Biserica evanghelica.Ne aflam pur si simplu intr-o vreme a decaderii generale a crestinismului, caracterizata in Biblie prin descrierea bisericii din Laodicea (Apocalipsa3:14-22). Sustinatorii acestei pareri pot fi invinuiti de o anumita doza de “fatalism profetic”. Ei vad un calendar al istoriei stabilit sau cunoscut si anuntat mai dinainte de Dumnezeu si singura lor preocupare este sa recunoasca “epoca” in care traiesc si sa se comporte ca atare. Cei care sunt convinsi ca traim in perioada “laodiciana” a istoriei Bisericii, cred ca situatia “institutiei religioase: este compromisa definitiv si ca “mantuirea” si Msfintirea” nu mai pot fi experimentate decat dla nivelul individual al credinciosului. Aflat “afara” din structurile bisericesti, Isus Christos le scrie laodicienilor:

“Iata Eu stau la usa, si bat. Daca aude cineva glasul meu si deschide usa, voi intra la el, voi cina cu el, si el cu Mine” (Apocalipsa 3:20).

Singura omisiune a celor ce impartasesc acest punct de vedere este ca si Bisericii din Laodicea i se mai da o sansa si un indemn. Deci, depinde numai de ea sa paraseasca starea muribunda in care se afla:

“ …  te sfatuiesc sa cumperi de la Mine aur curatit prin foc, ca sa te imbogatesti; si haine albe, ca sa te imbraci cu ele, si sa nu ti se vada rusinea goliciunii tale; si doctorie pentru ochi, ca sa-ti ungi ochii, si sa vezi. Eu mustru si pedepsesc pe toti aceia, pe care-i iubesc. Fii plin de ravna, deci, si pocaieste-te!” (Apocalpsa 3:18-19).

III. O catalogare a motivatiilor

Daca posibilitatea pocaintei si a intoarcerii la consacrarea care duce la sfintirea personala si la posibilitatea de a evangheliza cu succes pe cei din jur exista, nu ne mai ramane sa ne intrebam: “De ce nu facem ceea ce WTIM ca trebuie facut?”

Dumnezeu a stiut ca are de a face cu o omenire pornita spre rau si cu inclinatii permanente spre neascultare si pacat. Dumnezeu stie ca noi NU VREM sa venim la El ca sa fim vindecati de inoralitate si decadenta (Isaia 55 si 59).

Ca un desavarsit parinte si pedagog, El foloseste in Biblie cateva MOTIVAYII ca sa ne faca sa facem ceea ce altfel n-am vrea sa facem, desi este spre binele nostru. Le vom lua in ordinea lor fireasca, asa cum apar ele in Scriptura.

Frica

Exista “teologi” care pretind ca Vechiul Testament si Noul Testament sunt intr-atat de deosebite incat “par, cel putin”, opera a doi dumnezei deosebiti. Unul al frucii si al pedepsei in Vechiul Testament si altul al drgaostei si al iertarii in Noul Testament. Ceea ce se fac ca nu observa acesti teologi fara talent este ca in Noul Testament, Domnul Isus vorbeste de trei ori mai mult despre iad decat despre rai. Majoritatea discursurilor Domnului Isus au avut parca scopul de “a-i speria pe oameni inspre cer”. Frica este unul dintre cele mai fundamentale instincte ale fiintei umane. Dorinta de autoconservare ne face sa acceptam sa indeplinim lucrati pe care altfel nu le-a, face. Niciun om n-are bani destui pentru satisfacerea placerilor lui personale. Totusi,de frica hotilor, oamenii cheltuiesc bani pe lacate, pe sisteme de alarma si pe paznici. Ne plangem ca nu ne ajung banii, dar aruncam cu bani in doctori si medicamente pentru ca ne este frica de boli, suferinta si moarte.

In cartea dedicata prin excelenta invatarii artei de a trai, cartea Proverbelor, Biblia spune ca “frica de Domnul este inceputul stiintei” (Proverbe 1:7).

Unii spun ca frica este doar pentru stapanirea animalelor, dar Dumnezeu stie ca oamenii traiesc de multe ori chiar la acest nivel “animalic” si au nevoie sa fie scosi de acolo. Frica este o motivatie teribila si foarte eficienta.

Rasplata

Aceasta a doua motivatie pentru sfintirea personala este evidenta in pildele Domnului Isus. El vorbeste despre ea in pilda talantilor, in pilda invitatiei la nunta, si intr-o sumedenie de alte discursuri, publice sau private.

“Daca iubiti numai pe cei ce va iubesc, ce rasplata mai asteptati? Nu fac asa si vamesii?” (Matei 5:46).

“Si oricine va va da de baut un pahar cu apa, in Numele Meu, pentru ca Sunteti ucenici ai lui Hristos, adevarat va spun ca nu-si va pierde rasplata” (Marcu 9:41).

“Bucurati-va in ziua aceea, si saltati de veselie; pentru ca rasplata voastra este mare in cer; caci tot asa faceau parintii lor cu proorocii” (Luca 6:23).

“Daca lucrarea zidita de cineva pe temelia aceea, ramane in picioare, el va primi o rasplata” (1 Corinteni 3:14).

“Caci toti trebuie sa ne infatisam inaintea scaunului de judecata al lui Hristos, pentru ca fiecare sa-si primeasca rasplata dupa binele sau raul, pe care-l va fi facut cand traia in trup” (2 Corinteni 5:10).

“Caci stiti ca fiecare, fie rob, fie slobod, va primi rasplata de la Domnul, dupa binele pe care-l va fi facut” (Efeseni 6:8).

“Ca unii care stiti ca veti primi de la Domnul rasplata mostenirii. Voi slujiti Domnului Hristos” (Coloseni 3:24).

“Paziti-va bine sa nu perdeti rodul muncii voastre, ci sa primiti o rasplata deplina” (2 Ioan 1:8).

“Iata, Eu vin curand si rasplata Mea este cu Mine, ca sa dau fiecaruia dupa fapta lui” (Apocalipsa 22:12)

“Rasplata” este o motivatie subtila si eficace. Dumnezeu nu ne “ia” nimic fara a ne asigura ca “ne va da” insutit mai mult! Unii spun ca “rasplata” nu este o motivatie “spirituala” demna de un crestin. Dumnezeu o folsoeste insa si se pare ca destul de eficient. Mai ales ca avea de a face cu niste evrei care erau obisnuiti sa umble dupa un “ghiseft”:

“Atunci Petru a luat cuvantul si I-a zis: „Iata ca noi am lasat tot, si Te-am urmat; ce rasplata vom avea?” (Matei 19:27).

Dragostea

Aceasta este o motivatie de ordin superior. Pentru cel ce a inteles dragostea lui Dumnezeu si i-a raspuns cu una pe masura, nimic nu mai este prea greu sau prea mult! Toata lumea stie pe dinafara Ioan 3:16, dar putini baga de seama ca el este simetric cu un alt 3:16, de data aceasta din 1 Ioan:

“Noi am cunoscut dragostea Lui prin aceea ca El Si-a dat viata pentru noi; si noi, deci, trebuie sa ne dam viata pentru frati” (1 Ioan 3:16).

Exista o conditionare a sfinteniei care este adanc inradacinata in dragoste:

“Daca Ma iubiti, veti pazi poruncile Mele” (Ioan 14:15, 21, 23; 15:10, 14)

“Cunoastem ca iubim pe copiii lui Dumnezeu prin aceea ca iubim pe Dumnezeu si pazim poruncile Lui. Caci dragostea de Dumnezeu sta in pazirea poruncilor Lui. Si poruncile Lui nu Sunt grele; pentru ca oricine este nascut din Dumnezeu, biruieste lumea; si ceea ce castiga biruinta asupra lumii, este credinta noastra” (1 Ioan 5:3).

Desi nu pare la prima vedere, motivatia iubirii este trainica si capabila de orice sacrificiu. Iustin Martirul a avut-o atunci cand i-a raspuns Cezarului roman care-l indemna sa-si abjure credinta in Christos si sa scape cu viata. Nicolae Moldoveanu a avut-o atunci cand a scris cantarea:

Preaibitul meu e unul,
Fara seaman pe pamant
Cat ati da, de L-ati cunoaste
Ca sa fiti si voi ai Lui”.

Intelegerea si integrarea in lucrarea imparatiei lui Dumnezeu

Spre deosebire de frica, rasplata sau dragoste, intelegerea este o motivatie la nivelul intelectului. Ea este dobandita odata cu maturitatea spirituala.

Oare care dintre aceste patru motivatii la o viata de sfintenie este cea mai buna? Pe care trebuie sa o folosim noi?

Singurul raspund la aceste doua intrebari este: “Toate sunt la fel de biblice si trebuie sa stim sa le folosim pe toate si pe fiecare dintre ele”. Dumnezeu le foloseste, deci noi trebuie sa le folosim.

Cineva observa ca aceste motivatii cresc de la rudimentar la superior. Frica este animalica, rasplata cauta folosul personal, iubirea este altruista, iar intelegerea este statornica si definitiva.

Cine a studiat cat de cat pedagogia stie ca TOATE aceste motivatii trebuie folosite in procesul de educatie a copiilor.

La imaturitate, in vremea prunciei si a copilariei, copilul invata mai ales din frica.

La pubertate, el pierde din frica, dar poate fi modelat prin motivatia rasplatii. Privilegiile vin impreuna cu responsabilitatile.

Pentru adolescenta, apare ca motivatie dragostea. Eaa ramane ca motivatie si la varsta adulta, ca in piesa lui Caragiale: “Stimabiule, daca ma iubesti, sa trecem la …”

Cea mai superioara motivatie pentru varsta adulta este insa intelegerea si integrarea liber consimtita intr-un anumit proces sau in sustinerea unei anumite cauze.

Marile treziri religioase, acelea pe care ni le dorim sa le vedem repetate si astazi s-au produs pe fondul unei sensibilizari a oamenilor despre starea lor de pacat si despre cumplita pedeapsa care-i asteapta pe cei care vor ajunge in iadul cel vesnic.

Sacrificiile cele ami mari s-au facut uneori din dorinta unei rasplatiri viitoare:

“ … unii, ca sa dobindeasca o inviere mai buna, n-au vrut sa primeasca izbavirea, care li se dadea, si au fost chinuiti” (Evrei 11:35).

Dragosteaeste legatura desavarsirii dintre Dumnezeu si om. Atunci cand apare, ea reuseste sa suprime chiar si motivatia fricii:

“In dragoste nu este frica; ci dragostea desavarsita izgoneste frica; pentru ca frica are cu ea pedeapsa; si cine se teme, n-a ajuns desavarsit in dragoste” (1 Ioan 4:18).

Constienta apartenentei la un plan maret pe care l-a facut Dumnezeu pentru lumea de acum in pregatirea unei lumi viitoare este probabil cea mai superioara si mai statornica motivatie pentru consacrarea crestina si pentru urmarirea unei totale sfintiri personale. Cien si-a dat seama ca lumea pacatului este doar temporara, ca pacatul nu poate oferi decat placeri de o clipa urmate de o vesnicie de regrete si cine Il vede pe Dumnezeu la lucru pentru instaurarea rapida a unei lumi in care nu va intra nimic intinat si in care va locui neprihanirea se sfinteste “din convingere.”

“Deci, fiindca toate aceste lucruri au sa se strice, ce fel de oameni ar trebui sa fiti voi, printr-o purtare Sfanta si evlavioasa, asteptand si grabind venirea zilei lui Dumnezeu, in care cerurile aprinse vor pieri, si trupurile ceresti se vor topi de caldura focului? Dar noi, dupa fagaduinta Lui, asteptam ceruri noi si un pamant nou, in care va locui neprihanirea. De aceea, prea iubitilor, fiindca asteptati aceste lucruri, siliti-va sa fiti gasiti inaintea Lui fara prihana, fara vina, si in pace” (2 Petru 3:11-14).

In aceasta categorie trebuie sa-i mentionez si pe “puritanii” Angliei si pe aceia dintre ei care au emigrat in America. Cine studiaza viata puritanilor descopera foarte repede ca cea mai puternica motivatie a perseverarii lor in sfintirea personala a fost una … escatologica!

Consecinta faptului ca englezii au citit Biblia tradusa in limba lor materna a fost si faptul ca ei au descoperit, nu numai, indepartarea Bisericii oficiale de spiritualitatea evanghelica, ci si mesajele profetice care anuntau o infruntare decisiva intre “curva cea mare” (identificata de ei cu Biserica Romei) si poporul sfintilor. Aceasta noua intelegere a fost aplicata la circumstantele lor social politice si religioase si i-a facut sa creada ca traiesc vremurile apocaliptice. Aceasta i-a determinat sa “o rupa cu paganatatea si cu poftele lumesti si sa traim in veacul de acum cu cumpatare, dreptate si evlavie, asteptand fericita noastra nadejde si aratarea slavei marelui nostru Dumnezeu si Mantuitor Isus Christos” (Tit 2:12-13). Oliver Cromwell s-a vazut pe sine un instrument in mana divinitatii atunci cand a luptat alaturi de presbiterienii scotieni impotriva regelui influentat de catolicism. John {inthrop, unul din intemeietorii “Noii Anglii” (New England) din Lumea Noua a dorit sa instaureze o “teocratie evanghelica” in care sa vina Christos (cartea “John Winthrop, Oliver Cromwell and The Land of Promise” de Marc Aronson ar trebui sa fie lectura obigatorie pentru toti pastorii romani, mai ales pentru cei stramutati in America)..

O contracarare a mesajelor periculoase

Wtiind mai bine decat noi ca aceste “motivatii” ii indeamna pe oameni la sfintenie, Satan, dusmanul sufletelor noastre, cauta din rasputeri sa le contracareze.

El o face in primul rand negand valabilitatea celor patru motivatii spre sfintire si in al doilea rand prin aplicarea lor gresita.

Diavolul incurajeaza raspandirea unei evanghelii lipsite de frica!

Diavolul cauta sa-i convinga pe necrestini si pe crestini deopotriva ca singura rasplata pe care o poti avea in viata este aceea ope care ti-o poate oferi el in placerile de o clipa ale pacatului.

Diavolul cauta sa ne cufunde intr-un crestinism legalism sau, dimpotriva, tolerant, ambele la fel de lipsite de dragostea fierbinte fata de Christos si de Imparatia Lui.

Diavolul cauta sa nege invatatura despre venirea iminenta a Domnului Isus Christos.

“Inainte de toate, sa stiti ca in zilele din urma vor veni batjocoritori plini de batjocuri, care vor trai dupa poftele lor si vor zice: „Unde este fagaduinta venirii Lui? Caci de cand au adormit parintii nostri, toate raman asa cum erau de la inceputul zidirii!” (2 Petru 3:3-4).

Tactica aceasta a Diavolului se vede deslusit in ceea ce se predica in multe din bisericile zise “evanghelice” din Romania contemporana.

Ce este de facut?

Trambita trebuie sa sune un mesaj limpede si deslusit, iar trambitasii trebuie sa-si dea seama ca ei predica mult mai mult cu viata, decat cu cuvintele rostite de ei la amvon!

N-ar trebui sa excludem din predicile noastre amenintarea cu pedeapsa divina! Unele din cele mai mari treziri religioase s-au produs atunci cand oamenii si-au dat seama de grozavia pedepsei care-i paste pe cei care nu s-au separat definitiv de lumea pacatului. Una din cele mai celebre predici a fost intitulata chair asa: “Un pacatos pierdut in minile unui Dumnezeu manios!” N-ar trebui sa uitam sa vorbim de “rasplata” pentru care se merita sa socotim toate lucrurile de acum drept niste tragice si trecatoare “gunoaie” (Filipeni 3:7). N-ar trebui sa uitam sa vorbim si sa traim ca niste adevarati “indragostiti.” Cum se face aceasta? Se spune ca un adolescent care incepuse sa citeasca nuvele siropease despre aventuri romanitice a intrebat-o pe mama lui: “Mama, de unde sa stiu cand m-am indragostit cu adevarat?” Raspunsul ei a fost: “Nu-ti face nici o grija! Cand te vei indragosti iti vei da seama si singur.” Peste cativa ani, baiatul a venit acasa parca plutind pe deasupra pamantului. Canta si-i straluceau ochii in cap de fericire.”  Mama lui s-a uitat amuzata la el si i-a spus: “Ei acum mai ai nevoie sa ma intrebi pe mine daca te-ai indragostit?”

Dragosetea pentru Christos este contagioasa. Se ia … de la om la om! cel mai repede se ia de la … predicatori.

N-ar trebui sa ne multumim cu o eterna pruncie spirituala. Predicile noastre ar trebui sa mearga dincolo de ceea ce se spune astazi in biserici. Pavel ofta si el cam pentru acelas lucru:

“In adevar, voi care de mult trebuia sa fiti invatatori, aveti iarasi trebuinta de cineva sa va invete cele dintai adevaruri ale cuvintelor lui Dumnezeu, si ati ajuns sa aveti nevoie de lapte, nu de hrana tare. Si oricine nu se hraneste decat cu lapte, nu este obisnuit cu cuvantul despre neprihanire, caci este un prunc. Dar hrana tare este pentru oamenii mari, pentru aceia a caror judecata s-a deprins, prin intrebuintare, sa deosebeasca binele si raul. De aceea, sa lasam adevarurile incepatoare ale lui Hristos, si sa mergem spre cele desavarsite, fara sa mai punem din nou temelia pocaintei de faptele moarte, si a credintei in Dumnezeu, invatatura despre botezuri, despre punerea manilor, despre invierea mortilor si despre judecata vesnica. Si vom face lucrul acesta, daca va voi Dumnezeu” (Evrei 5:12-6:3).

Ma intreb mereu ce ar mai ramane din predicile mele daca s-ar scoate din ele “adevarurile incepatoare ale lui Hristos, … temelia pocaintei de faptele moarte, si a credintei in Dumnezeu, invatatura despre botezuri, despre punerea manilor, despre invierea mortilor si despre judecata vesnica” ? Mie mi se pare ca nici despre acestea n-am vorbit chiar despre toate … Mai este ceva si … dincolo de ele?

Exista locuri in care singurul subiect al predicilor este chemarea la mantuire. Oamenilor nu li se spune insa si ce trebuie sa faca dupa ce au venit la Christos. Nu exista nici o preocupare pentru procesul de maturizare, de indentificare a darurilor personale si pentru descoperirea misiunii si destinului personal al fiecarui credincios. Ni s-a spus in Semanar ca orice predica fara chemare la mantuire este o ocazie pierduta, dar nu ni s-au spus prea multe despre ceea ce trebuie sa le spunem celor care s-au intors deja la Christos si baltesc fara noima pe bancile bisericilor. Atata vreme cat spirituaitatea eavnghelica va continua sa se masoare doar prin frecventa la biserica si prin marimea darniciei, marturia de dincolo de zidurile adunarii va continua sa fie debila si deziluzionanta.

Cea de a doua metoda folosita de Diavol pentru a impiedica consacrarea si umblarea dupa sfintirea personala este confundarea tintelor. El vrea sa amestece motivatiile pana ce nu ramane decat un fel de talmes balmes din ele. Daca nu ne poate impiedica sa vorbim cu entuziasm, diavolul doreste sa ne vada vorbind “anapoda” (termenul denumeste o situatie in care picioarele o iau intr-o parte si trupul doreste sa m,earga in alta. “Ana-poda” = “impotriva picioarelor” sau “picioare impotrivitoare”).

Ar trebui sa ne silim sa stim cu cine avem dea face si sa cautam sa adaptam motivatia mesajului nostru in functie de nivelul la care se afla interlocutorul sau ascultatorii nostri.

Nu prea are rost sa vorbesti numai despre “dragoste” si “siguranta mantuirii” unor oameni firesti care traiesc inca robi ai poftelor lor pacatoase.

Una a spus Domnul Isus in public si alta le-a spus El celor din anturajul intim al ucenicilor. Una le-a predicat El celor ce, refuzandu-l pe El, refuzau implinirea planului lui Dumnezeu in vietile lor si cu totul alta le-a spus celor ce, zdrobiti sub povara pacatelor, sttateau inaintea Lui spalati in lacrimile pocaintei.

Si pentru ca veni vorba, siguranta mantuirii si perseverenta sfintilor in har sunt ambele doctrine sustinute de textul Scripturii. Ele sunt asemenea sinelor de cale ferata, merg in paralel. Pe care o preferati? Pe care sa o indepartam? Abandonarea uneia din ele ar duce iremediabil la tragedia unui accident feroviar. Pentru ajungerea noastra cu bine la tinta, ne sunt amandoua la fel de necesare.

La fel, nu inteleg de ce trebuie sa ne certam in dispute sterile despre venirea Domnului. Cine are mai multa dreptate? Pre, post sau a milenistii? Parerea mea este ca singura doctrina care trebuie sa ne pasioneze este “iminenta venire a Domnului.” Fiecare generatie a trenurat de frica sau de bucuria ei si fiecare generatie nu s-a inselat, ci a avut dreptate.

Dumnezeu procedeaza cu noi ca un parinte intelept. Daca un tata le-ar spune copiilor ca pleaca in oras si se va intoarce pe la ora sapte seara, copiii ar fi ispititi sa-si faca de cap cam pana la ora sase, sase si jumatate si sa se apuce sa faca curat si sa fie cuminti doar cu cateva minute inainte de revenirea lui “tata.” Un ataa intelept, ingrijorat de purtarea copiilor in lispa lui nu le va spune copiilor lui cand se intoarce. “Fiti cuminti, catata vine repede” le va spune el. Copiii vor fi cuminti si vor pastra toate la locul lor tocmai pentru ca nu stiu cand se va deschide usa si va intra in casa tata. Dumnezeu este un Tata desavarsit de intelept, un pedagog foarte priceput care ne-a spus:

“Vegheati, deci, caci nu stiti ziua, nici ceasul in care va veni Fiul omului” (Matei 25:13).

“Si sa fiti ca niste oameni, care asteapta pe stapanul lor sa se intoarca de la nunta, ca sa-i deschida indata, cand va veni si va bate la usa” (Luca 12:36  ).

 Fie ca credem in rapirea iminenta, fie ca credem in judecata iminenta, trebuie sa vestim impreuna “iminenta venire a Domnului si Stapanului nostru!”

Scrisoarea fratelui Iosif Ton raspandita pe Internet vorbea despre importanta dobandirii unei viziuni adecvate. O “viziune” este definita ca o perspectiva peste timp sau spatiu.

Imediat dupa ce am venit in America, Dumnezeu m-a dus aproape de o foarte mare biserica americana dispusa foarte mult sa ma ajute. Am fost repartizat la unul dintre pastori care, prins cu alte o mie de activitati, m-a rugat sa-i fac sarcina mai usoara si sa-i raspund la trei intrebari. El a luat o foaie de hartie si a scris sus, pe prima fata: “Care sunt scopurile viziunii cu viata personala si cu biserica ta pe urmatorii cinci, zece, cincisprezece ani?”

Lasand spatiu pentru raspuns, la mijlocul foii a scris: Care sunt obstacolele care crezi ca stau in calea implinirii viziunii tale?

Intorcand apoi foaia a scis deasupra: “Cum crezi ca te putem ajuta noi?”

Mi-a dat un pix si m-a lasat singur sa ma gandesc in timp ce el se pregatea de zor la un alt birou pentru lucrarea lui de diploma. Dupa o jumatate de ora s-a intors la mine si m-a vazut palid si cu fruntea plina de broboane mari de transpiratie. M-a intrebat: “Ai probleme cu scrisul in limba engleza?” I-am raspuns: Aia este cea mai mica din problemele mele … Am mari probleme cu … gandirea. N-am fost obisnuit sa gandesc in perspectiva. In Romania, noi n-am avut libertatea sa actionam. Am fost redusi la stadiul de a reactiona la ceea ce faceau autoritatile. Niciunul dintre noi n-a stiu ce va aduce viitorul in afara de faptul ca L-am asteptat pe Domnul Isus.”

A zambit si mi-a spus: “Bine ai venit in lumea libera! Aici trebuie sa-ti definesti singur drumul si …  nu mai poti da vina pe nimeni. Trebuie sa terogi si sa primesti de la Domnul strategia ta de lucru. Noi nu-ti putem spune ce sa faci,. Trebuie sa o primesti de la el. Noi iti putem da doar o mana de ajutor ca sa o indeplnesti.”

Da-mi voie sa-ti pun tie astazi acele cateva intrebari. Daca ar fi sa-ti definesti viziunea pe care o ai tu in lucrare, care ar fi ea? Unde vrei sa fi impreuna cu biserica ta peste cinci, zece, cincisprezece ani? Ce vrei sa realizezi pana atunci? Care sunt pasii necesari pentru implinirea viziunii tale? Cu  ce trebuie sa incepi? Care sunt lucrurile care te-ar putea impiedica sa-ti realizezi viziunea ta? Cum vei inlatura din cale aceste obstacole?

Sigur, trezirea spirituala nu trebuie sainceapa intotdeauna cu pastorii si predicatorii. Dumnezeu poate folosi pe oricine. N-ar fi insa frumos si potrivit ca El sa-i cada pe pastori in primele randuri ale celor care se ofera sa lucreze pentru aceasta?

Învierea lui Isus Hristos  de Dr. Benjamin Cocar

image

Importanţa învierii lui Isus Hristos

Aceasta este crucială pentru Evanghelie

1 Corinteni 15:1-4

Acesta este imperativă pentru credinţa salvatoare

Romani 10:9

Aceasta a fost subiectul predicării apostolilor

Fapte 2:24-32

Fapte 13:30

Fapte 17:18

Fapte 26:3

Aceasta era calificarea unui apostol

Fapte 1:21-22

R.A. Torrey a spus că învierea lui Isus Hristos din morţi a fost:

Piatra de căpătâi a doctrinei creştine

Gibraltar-ul evidenţei creştine

Waterloo al infidelităţii

Mărturia biblică a învierii lui Hristos

Profeţiile

Psalmul 16:10

Fapte 2:25-31

Iona 1:17

Matei 12:40

Revendicarea lui Isus

Matei 16:21

Matei 17:23

Ioan 11:25

Atestată de toţi autorii Noului Testament

Matei, Marcu, Luca, Ioan, Pavel, Petru, Iacov şi Iuda

Natura învierii lui Isus Hristos

A fost miraculoasă

Învierea lui Hristos a fost cea mai mare demonstraţie singură a puterii lui Dumnezeu din tot timpul.

Efeseni 1:19-20

Filipeni 3:10

Aceasta a fost trupească

Luca 24:39, 46

Ioan 19:38-42

1 Corinteni 15:4-7

Necesitatea învierii lui Hristos

A fost necesară pentru a valida moartea Sa pentru păcat Pentru a permite mijlocirea Sa din prezent Pentru a permite a doua Sa venire

Rezultatele învierii Sale

Pentru viaţa creştină Noi avem asigurarea învierii tuturor persoanelor a unora spre mântuire a altora spre pierzare – acordată în învierea lui Isus Hristos Acesta este răspunsul final al lui Dumnezeu la problema morţii, 1 Corinteni 15:12-58 Noi am fost înviaţi cu El, Romani 6:4, Coloseni 3:1, şi am fost puşi cu El în locurile cereşti, Efeseni 2:6 Hristos a devenit viaţa noastră, Filipeni 1:21; Coloseni 3:4; Ioan 11:25-26, de aici noi trăim pentru El, Coloseni 3:1; 2 Corinteni 5:15 Creştinul a intrat în noua creaţie Romani 6:4-5; 2 Corinteni 4:6, 5:17 prin renaşterea sa prin Hristosul cel înviat, 1 Petru 1:3 Pentru universul moral Învierea ne dă asigurarea că noi trăim într-o lume guvernată de cinstea absolută Noi trăim într-o lume în care, cel puţin, binele va triumfa Mormântul gol arată triumful neprihănirii

La prima privire, crucea proclamă triumful răului şi al nelegiuirii. Dar în înviere Dumnezeu răspunde spre slava serviciului lui Hristos. Moartea a avut drept asupra Lui, prin păcat. Acum că El a murit odată pentru totdeauna pentru păcat, moarta nu mai are nici un drept. Dreptul este acum de partea lui Hristos şi a poporului Său.

http://publicatia.voxdeibaptist.org/teologie_feb09.htm

(Adăugat initial de Viorel Ardelean)
  61 accesări
  0 comentarii
61 accesări
0 comentarii